Conceptele științifice și filosofice pot modifica felul în care rezolvăm problemele întrucât ne ajută să gândim mai eficient în privința lumii și a comportamentului propriu. În mod surprinzător, numeroase astfel de instrumente rămân necunoscute celor mai mulți dintre noi, deși sunt cât se poate utile.
În Mindware, faimosul psiholog Richard E. Nisbett prezintă aceste instrumente ale gândirii în termeni clari și accesibili. Nisbett și-a construit o carieră de succes studiind astfel de concepte puternice legate de rezolvarea problemelor, printre care legea numerelor mari, regresia către medie, analiza costurilor și beneficiilor, costuri irecuperabile și costuri de oportunități, cauzalitate și corelație, căutând cele mai bune metode pentru a-i învăța și pe alții cum să le utilizeze eficient în viața de zi cu zi. În această carte revoluționară, Nisbett ne arată cum să încadrăm problemele obișnuite în tiparul potrivit astfel încât să știm ce principiu științific și statistic să aplicăm. Rezultatul este un ghid practic și edificator conținând cele mai importante instrumente disponibile pentru dezvoltarea gândirii, care pot fi întrebuințate cu ușurință pentru a adopta decizii profesionale și personale cu mult mai bune.
Richard E. Nisbett este profesor de psihologie la University of Michigan și unul dintre cei mai respectați psihologi din lume. A primit premiul Distinguished Scientific Contribution din partea American Psychological Association, numeroase alte distincții naționale și internaționale. Este membru al National Academy of Science și al American Academy of Arts and Sciences. Cărțile sale The Geography of Thought: How Asians and Westerners Think Differently… and Why și Intelligence and How to Get It: Why Schools and Cultures Count au câștigat numeroase premii și au fost traduse în mai multe limbi.
„Pentru mine, cel mai influent gânditor a fost psihologul Richard Nisbett. Practic, el mi-a oferit viziunea asupra lumii pe care o am în prezent.” Malcolm Gladwell, The New York Times Book Review
„Vestea proastă este că modul intituiv în care gândim lumea este greșit. Vestea bună este că nu-i deloc greu să ni-l îndreptăm. Nimeni nu știe mai multe despre acest lucru decât psihologul Richard E. Nisbett, care și-a dedicat întreaga viață pentru a înțelege mecanismele minții umane și pentru a găsi modalități de a le perfecționa. Această carte trebuie să fie lectură obligatorie în orice universitate.” Daniel Gilbert, autor al cărții În căutarea fericirii
„Oricine dorește să gândească mai bine, să ia decizii mai bune și să fie mai fericit trebuie să citească această carte inteligentă, scrisă de cel mai respectabil psihosociolog în viață. Cu alte cuvinte, toți trebuie să citim această carte – și asta cât mai curând cu putință!” Timothy D. Wilson, autor al cărții Redirect. Noua știință a schimbării psihologice
„Mindware te va face un gânditor, investitor, părinte, consumator și lider mai bun. În fiecare pagină există câte o surpriză sau un detaliu delicios. Fiecare țară ar trebui să scurteze cu un an ori doi studiul matematicii și să-i pună în schimb pe cetățeni să citescă această carte.” Jonathan Haidt, autor al cărții The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion
„Întreaga înțelepciune acumulată prin cercetările psihologice din secolele XX și XXI a fost distilată într-o carte superbă – cu beneficii pentru totdeauna! Vei realiza un pas gigantic pe calea spre decizii mai bune în viață.” Carol S. Dweck, autoare a cărții Mentalitatea învingătorului. O nouă psihologie a succesului
Oare chiar putem învăța să gândim?
Însă chiar îi putem învăța cu adevărat pe oameni să gândească mai eficient? Nu doar să cunoască mai multe lucruri, cum ar fi să știe care e capitala Uzbekistanului sau procedeul de a extrage rădăcina pătrată, ci să știe să raționeze corect și să-și rezolve problemele personale și profesionale într-un mod satisfăcător.
Răspunsul la această întrebare nu e nici pe departe foarte clar, deși timp de 2 500 de ani mai mulți filosofi și profesori ne-au asigurat că putem învăța să gândim. Platon spunea: „Iar cei înceți, dacă primesc învățătura calculului și se exersează (…) ajung totuși mai ageri decât erau și fac cu toții progrese. (…) Cât e cu putință, să prescriem deci ca cei aflați în cetatea cea frumoasă să nu ocolească în nici un chip geometria.” (Republica, Platon)
Mai târziu, filosofii romani au considerat că și studiul gramaticii și exercițiile de memorie ne învață să gândim mai bine. Filosofii scolastici ai Evului Mediu au pus accentul pe logică, mai ales pe studiul silogismelor (de exemplu: „Toți oamenii sunt muritori. Socrate e om, prin urmare Socrate e muritor.”) Umaniștii Renașterii au adăugat la listă și limbile latină și greacă, gândindu-se probabil că utilizarea acestor limbi a contribuit la succesul civilizațiilor antice.
Oamenii erau atât de convinși de beneficiile care decurg din învățarea regulilor matematice, logice și lingvistice, încât în secolul al XIX-lea unii credeau că asimilarea unor sisteme de reguli dificile, indiferent de sistemele respective, era suficientă să-i facă pe oameni mai deștepți. Un profesor din secolul al XIX-lea afirma: „Ca englez și ca profesor, insist asupra necesității de a se preda latina, pentru că nu există un instrument de învățare mai bun în cazul băieților englezi. Asimilarea propriu-zisă a limbii e neimportantă din punctul de vedere al educației; ceea ce e important e procesul asimilării ei. Ca instrument de învățare, cel mai mare merit al latinei e imensa ei dificultate.”
Aceste păreri despre educație – de la opiniile lui Platon până la cele ale bătrânului și învechitului profesor de latină – n-au fost niciodată susținute de dovezi. În consecință, psihologii de la începutul secolului XX au purces la rândul lor să producă dovezi științifice despre procesele raționării și despre modurile în care putem îmbunătăți aceste procese.
La început, rezultatele n-au fost prea promițătoare pentru ceea ce ajunsese să fie numită „o disciplină formală”, și anume disciplina care se referea la învățarea modurilor în care trebuie să gândim, spre deosebire de ceea ce trebuie să știm. La începutul secolului XX, Edward Thorndike susținea că exersarea minții prin învățarea cu forța a regulilor abstracte nu-i face mai deștepți pe oameni și declara defunctă teoria educativă a „învățării latinei”. Thorndike susținea că experimentele sale au arătat că nu putem vorbi de un „transfer al capacității de învățare” de la o sarcină cognitivă la alta, cu excepția cazului în care sarcinile respective au trăsături concrete extrem de asemănătoare. Totuși, nu se poate spune că problemele pe care le studia Thorndike implicau cu adevărat procesul raționării; de pildă, el a descoperit că, dacă exersăm anularea unor litere dintr-o propoziție, acest lucru nu ne va ajuta să putem anula foarte repede și părțile de vorbire dintr-un paragraf. Însă acest proces nu e unul deductiv.
Herbert Simon și Allen Newell, doi informaticieni celebri pe la mijlocul secolului XX, au susținut la rândul lor că oamenii nu gândesc cu ajutorul învățării unor reguli abstracte și au oferit dovezi ceva mai bune în acest sens. Totuși, argumentele lor se bazau pe observații foarte restrânse. Dacă învățai cum să rezolvi problema Turnurilor din Hanoi (o problemă ce presupune transferul unui grup de discuri de pe o tijă pe alta fără să plasezi un disc mai mare peste unul mai mic, genul de joc pe care l-ați jucat cu siguranță în copilărie), acest lucru nu te ajuta prea mult să poți rezolva o problema ca cea a misionarilor și a canibalilor, care necesită o strategie pentru a-i traversa pe misionari un râu fără ca indivizii din barcă să fie depășiți numeric de canibali. Cele două probleme menționate au aceeași structură formală, totuși nu se poate vorbi de un transfer al capacității noastre de învățare de la una la alta. Rezultatul e interesant, dar nu ne poate convinge că rezolvarea unei anumite probleme ne ajută neapărat să rezolvam și o altă problema cu o structură asemănătoare.
Jean Piaget, marele psiholog cognitivist elvețian care a studiat procesul învățării la copii, a constituit o excepție de la un fenomen ce se generalizase la jumătatea secolului XX și care respingea ideea că regulile abstracte sunt necesare raționării. Piaget considera însă că oamenii dețin astfel de reguli abstracte, inclusiv reguli logice și „scheme” mentale pentru înțelegerea unor concepte cum ar fi probabilitatea, dar susținea și că astfel de reguli nu se pot învăța; mai degrabă, ele pot fi induse pe măsură ce copilul se confruntă cu un număr din ce in ce mai mare de probleme a căror rezolvare presupune niște reguli anume, pe care copilul le descoperă el însuși. În plus, Piaget susținea că setul de reguli abstracte pe care le deținem pentru înțelegerea lumii e deja complet când ajungem la adolescență și că fiecare persoană normală din punct de vedere cognitiv ajunge să dețină în final exact același set de reguli.
Piaget avea dreptate doar în privința existenței unor concepte abstracte și a unor sisteme de reguli pe care oamenii le aplică în viața de zi cu zi; în rest, tot ceea ce a susținut este eronat. Astfel de sisteme de reguli pot fi învățate și, de asemenea, pot fi induse; continuăm să le asimilăm multă vreme după adolescență, iar oamenii diferă radical în privința setului de reguli abstracte pe care le folosesc.
Psihologii de la începutul secolului XX care se opuneau conceptului de disciplină formală aveau dreptate într-o singură privință, foarte importantă: nu devenim mai deștepți prin simpla exersare a creierului. Mintea e ca un mușchi din anumite puncte de vedere, dar nu din toate punctele de vedere. Dacă ajungi să ridici orice greutate, vei deveni mai puternic. Dar dacă te gândești la orice, în sensul învechit al noțiunii, asta nu te va face mai deștept. Învățarea latinei nu duce în mod cert la o abilitate mai mare de a raționa. Natura conceptelor și a regulilor pe care încercăm să le învățăm contribuie însă în mod esențial la construirea mecanismelor minții. Unele dintre aceste concepte sunt inutile pentru construirea mecanismelor despre care vorbeam puțin mai sus; altele sunt însă neprețuite.
Idei care călătoresc
Ideea de a scrie cartea de față mi-a venit în urma constatării fascinate că ideile oamenilor de știință dintr-un anumit domeniu se pot folosi uneori și în alte domenii. „Interdisciplinaritatea” e un termen foarte la modă în lumea academică. Sunt sigur că unii dintre cei care folosesc acest termen nu v-ar putea spune de ce e bună cercetarea interdisciplinară. Dar așa stau lucrurile și vă voi explica de ce.
Știința e adesea descrisă ca „o rețea omogenă”. Asta înseamnă că adevărurile, metodele, teoriile și regulile de inferență descoperite într-un anumit domeniu pot fi utile și în alte domenii. Orice sistem filosofic și logic poate influența literalmente modul de a gândi din orice alt domeniu științific.
Teoria câmpurilor din fizică a generat teoria câmpurilor în psihologie. Specialiști în fizica particulelor se folosesc de statistici dezvoltate pentru psihologi. Oameni de știință care studiază practici agricole au inventat unelte statistice care le sunt extrem de utile celor care studiază comportamente. Teoriile dezvoltate de psihologi referitoare la modul în care șobolanii învață să se miște într-un labirint i-au ghidat pe informaticieni în efortul de a învăța aparate cum să asimileze informații.
Teoria lui Darwin despre selecția naturală datorează mult teoriilor despre societate ale filosofilor scoțieni din secolul al XVIII-lea, mai ales teoriei lui Adam Smith despre prosperitate socială, care e creată de actori raționali ce-și urmăresc propriile interese egoiste.
În momentul de față, economiștii contribuie în mod substanțial la înțelegerea inteligenței umane și a noțiunii de autocontrol. Perspectivele lor despre modul cum alegem au fost transformate de către psihologii cognitiviști, iar instrumentele științifice ale economiștilor au fost mult îmbunătățite prin adoptarea tehnicilor experimentale folosite de psihosociologi.
Sociologii moderni datorează mult filosofilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și teoriilor acestora despre natura societății. Psihologii cognitiviști și psihosociologii lărgesc aria întrebărilor puse de filosofi și au început chiar să propună răspunsuri la vechi probleme de natură filosofică. Întrebările filosofice despre etică și despre teoria cunoașterii ghidează cercetările psihologilor și economiștilor. Cercetarea și conceptele din neuroștiințe au în momentul de față o influență considerabilă asupra psihologiei, economiei și chiar asupra filosofiei.
Câteva exemple din propriile mele cercetări vor demonstra cât de mult se practică împrumuturile dintr-un domeniu în altul al științei și cât de bogate sunt aceste împrumuturi.
Ca pregătire, sunt psihosociolog, dar cea mai mare parte a cercetării mele de început s-a axat asupra comportamentului nutrițional și asupra obezității. Când am început lucrul propriu-zis, presupoziția curentă și perspectivele științifice și medicale considerau că supraponderabilitatea e cauzată de mâncatul în exces. În cele din urmă, s-a constatat că persoanele supraponderale sufereau de fapt de foame. Psihologii care studiau obezitatea au împrumutat din biologie conceptul homeostatic de „constantă”. Organismul încearcă să mențină în limite foarte apropiate anumite constante ale mediului intern, cum ar fi temperatura. În ceea ce privește procentul de grăsime în raport cu alte țesuturi, persoanele obeze au o constantă diferită de cea a persoanelor cu greutate normală. Dar normele sociale le impun să încerce să fie slabi, ceea ce dă naștere unei senzații cronice de foame în cazul acestor indivizi.
Următoarea problemă pe care am studiat-o a fost modul în care înțeleg oamenii cauzele comportamentului altor oameni și, de asemenea, propriul comportament. Teoria câmpurilor din fizică constituia principala influență în acest domeniu de cercetare, arătând că factorii conjuncturali și contextuali sunt adesea mai importanți în producerea comportamentelor decât factorii ce țin de temperamentul personal, cum ar fi trăsăturile de caracter, abilitățile și preferințele personale. Această conceptualizare m-a ajutat să înțeleg că explicațiile noastre cauzale despre comportament – propriu, al altor persoane și chiar al obiectelor – au tendința de a minimaliza factori conjuncturali și de a exagera în același timp factori ce țin de temperament.
Studiind atribuirile cauzale, am înțeles că de cele mai multe ori nu percepem decât în foarte mică măsură cauzele propriului comportament și că nu avem acces direct la propriile procese de gândire. Acest studiu asupra conștiinței de sine îi datorează mult lui Michael Polanyi, chimist devenit filosof al științei. El a argumentat că o mare parte din cunoașterea noastră este „tacită” și că aceasta e dificil sau chiar imposibil de articulat, chiar și în privința unor chestiuni din propriul nostru domeniu de specialitate (și poate în mod special din acest domeniu). Studiile pe care le-am întreprins și eu, și alți cercetători asupra capriciilor introspecției au pus sub semnul întrebării toată cercetarea de până atunci bazată pe relatări făcute de oameni despre ei înșiși cu privire la propriile procese mentale și la cauzele comportamentului lor. Anumite tehnici de măsurare din psihologie și din întregul domeniu al științelor comportamentale și sociale au fost modificate ca urmare a acestor studii. De asemenea, cercetările i-au convins și pe unii dintre studenții la drept că relatările pe care le fac oamenii despre ei înșiși cu privire la propriile motive și scopuri nu pot fi crezute întotdeauna, nu din rațiuni de grandomanie sau de autoprotecție, ci pentru că o mare parte din viața noastră mentală ne este inaccesibilă.
Erorile descoperite în aceste relatări m-au determinat să mă ocup de acuratețea deducțiilor pe care le facem în viața cotidiană în general. Urmându-i pe Amos Tversky și pe Daniel Kahneman, ambii psihologi din domeniul cogniției, am pus în paralel raționamentul oamenilor și anumite standarde științifice, statistice și logice și am constatat că anumite clase largi de judecăți erau în mod sistematic eronate. Inferențele violau în mod frecvent atât principiile statisticii, economiei și logicii, cât și metodologia științifică de bază. Cercetările psihologilor asupra acestor chestiuni i-au influențat deopotrivă pe filosofi, economiști și politicieni cu rol decizional.
În fine, cercetările mele au arătat faptul că deducțiile pe care le fac oamenii din Asia de Est și cele făcute de occidentali sunt uneori fundamental diferite. Toată această cercetare pe care am întreprins-o a fost ghidată de ideile unor filosofi, istorici și antropologi. M-am convins că modurile de a raționa ale popoarelor asiatice, care au fost numite dialectice, ne oferă instrumente de gândire considerabil de valoroase, care îi pot ajuta pe occidentali la fel de mult cum i-au ajutat și pe asiatici timp de mii de ani.
Fragment din „Mindware. Instrumente pentru o gândire inteligentă”, de Richard E. Nisbett, în pregătire la Introspectiv, un imprint Litera. Traducere de Anamaria Schwab