Când o țară întreagă se întreabă: “Mai avem mult de suportat?”, răspunsul guvernanților trebuie să fie ferm și să fie lipsit de orice echivoc. Când apare întrebarea aceasta, obligația conducătorilor este să prezinte harta, calendarul și lista pașilor de urmat. Din păcate, 22 de milioane de români se întreabă cât mai au de suportat și tot ce primesc ca răspuns este un cinic: Mai e mult până departe.
Adevărul este că nimeni nu este satisfăcut de cum arată România astăzi. Nimeni nu poate fi mulțumit de faptul că una dintre cele mai importante legi, Codul muncii devine Codul patronului. Nimeni nu poate fi mulțumit de faptul că se taie pensii, salarii, venituri de orice fel, pentru că niște stăpâni străini dictează condiții pe care autoritățile se grăbesc să le execute fără ca măcar să le înțeleagă. Nimeni nu poate fi mulțumit că agenda publică este confiscată de vămi, scandaluri, acuzații, jocuri de șah și ghicitori penale. Nimeni nu poate fi mulțumit că timpul trece, datoria publică merge și economia stă. Nimeni nu poate fi mulțumit că se cer lămuriri și se primesc ridicări de umăr. Nimeni nu poate fi mulțumit de faptul că până acum nu a fost prezentat de către nimeni un plan rațional pentru țară și pentru societate. Nimeni nu poate fi mulțumit de faptul că trăim de pe o zi pe alta, fără un plan, fără o viziune, fără a ști cum vrem să arate țara în care ne-ar plăcea să trăim.
Iar cea mai periculoasă iluzie pe care guvernanții, dar și alte medii profesionale și jurnalistice le acreditează, este că mai avem de așteptat unu sau două trimestre pentru ca România să iasă din recesiune și că un nou ciclu de creștere, similar celui din perioada 2000-2008 este pe cale să repornească.
Adevărul este că modelul de creștere care a funcționat până în 2008 nu se va mai reproduce. Că schimbările geopolitice și geoeconomice amplificate de fenomene naturale extreme, cum este cazul tragediilor japoneze, conduc omenirea într-o eră a creditului, energiei și hranei scumpe. Că Europa este într-o profundă transformare, nu doar de guvernananța economică, dar și de identitate, în care locul și influența statelor mai puțin competitive riscă să fie la periferia sistemului. Că arcul de instabilitate din lumea musulmană va continua, ca și presiunea selectivă de a se interveni militar din partea Occidentului sau a aliaților săi regionali, cum este cazul azi în Libia. Și că, astăzi, creșterea economică excepțională a Chinei va antrena în mod legic creșterea forței sale militare, conducând la o competiție complicată pentru hegemonie globală cu Statele Unite.
Adevărul pentru noi este că trăim pe timp împrumutat, pe bani împrumutați, pentru care sacrificăm o generație. Și adevărul mai este că nimeni nu este îngrijorat de faptul că nimic nu durează la nesfârșit și că va trebui să dăm niște explicații la un moment dat în fața copiilor noștri.
Politicieni, jurnaliști, funcționari publici, intelectuali și societate civilă, cu toții ne preocupăm de mărunțișuri spectaculoase, dar nu de prioritățile naționale. Fenomenul a atins o cotă de avarie. Niciodată nu a fost politica românească mai indiferentă față de realitate și mai izolată față de țară ca acum. Niciodată politicienii nu au vorbit mai mult și nu au spus mai puțin. Niciodată nu au fost politicienii români mai neputincioși și mai nepăsători în fața evoluțiilor din interiorul și din exteriorul țării.
Niciodată nu a fost clasa politică românească mai lipsită de priorități și de proiecte naționale, mai izolată de populație și de economia reală și mai scufundată într-un amestec de intrigi și lupte inutile pentru putere. Nu conteaza care tabara va castiga in lupta interna din PDL sau cum se va numi viitorul prim ministru, nu conteaza cum va arata Constitutia sau Parlamentul daca toate astea fac parte doar dintr-o lupta absurda pentru putere si influenta.
Lupta pentru putere este fireasca. Este anormal, insa, ca cei care se luptă pentru putere să nu doreasca să facă cu ea nimic altceva decât să-i folosească beneficiile în folos personal. Pentru că asta se întâmplă acum. Nu pot să nu fiu de acord cu acea majoritate zdrobitoare a populației care își declară neîncrederea în partidele politice și consideră că diferențele dintre ele sunt nesemnificative. Căci, ceea ce așteaptă populația de la politicieni este să-i conducă în construirea unei lumi mai bune. Ceea ce oferă politicienii populației este doar conducerea în lupta împotriva adversarilor: din opoziție, de la putere, sau din propria tabără. O luptă în care liderii politici sunt dispuși să irosească oricât de mult din resursele țării, dar una care pentru populație nu are sens. Populația are nevoie de conducători politici autentici, care să conducă societatea către un viitor ales de populație. De conducători politici care să o scoată din deșert, nu să o plimbe inutil printre nisipuri, ca în legenda biblică, până când sărăcia, bolile și timpul vor mai sacrifica încă o generație și, la fel de rău, dacă nu cumva mai rău, vor mutila încă una sau două generații.
Totuși, lucrurile sunt acum mai clare și mai simple. După atâția ani de confuzie, bâjbâială și vânători ale unor vinovați închipuiți, acum adevărul ne bagă degetele în ochi. Deja știm că nu doar suportăm efectele unei crize mondiale a lumii dezvoltate pe care nu putem să o influențăm. Căci trenul lumii dezvoltate s-a pus din nou în mișcare, în vreme ce noi am rămas pe peron, ținând în mână unul dintre cele mai scump plătite bilete la clasa a III-a.
Dacă aceasta criză a României ar fi fost doar un efect colateral al crizei financiare mondiale și al recesiunii economiilor occidentale, atunci România și-ar fi reluat măcar creșterea economică odată cu revigorarea economiilor cele mai dezvoltate ale UE. Ceea ce nu s-a întâmplat. Căci criza noastră se datorează, înainte de orice altceva, gravelor deficiențe structurale ale economiei și societății românești. Pe care le-am produs singuri, pe parcursul celor două decenii de postcomunism. Pe care continuăm să le producem și să le agravăm și în prezent. Nu are rost să dăm vina pe nici un factor extern și pe nici un dușman intern. România pe care am construit-o în postcomunism este pur și simplu prost construită. Actuala guvernare nu face decât să lărgească crăpăturile din structurile ei fundamentale, în loc să încerce să le repare.
Cea mai importantă dintre toate aceste deficiențe structurale, pentru că este sursa tuturor celorlalte, este respingerea de către elitele conducătoare a dezvoltării, ca obiectiv comun al guvernărilor și al populației. Aspirația fundamentală a populației, și în comunism și în postcomunism, a fost și este dezvoltarea. După modelul occidentului european: societăți democratice, prospere, puternice cultural și intelectual și influente în comunitatea internațională. Politicienii comunismul românesc, care au avut epoca lor “de aur” câtă vreme au promis dezvoltare și au creat impresia că s-ar putea chiar să o realizeze, s-au prăbușit de la putere la sfârșitul anilor 80, când a devenit clar pentru toată lumea nu numai că sunt incapabili să producă dezvoltare, dar și că guvernarea comunistă este producătoare de subdezvoltare. Politicienii postcomunismului, adică toate partidele și toți liderii politici, au promis și ei dezvoltare de tip occidental, dar numai după o perioadă de restriște care urma să se termine odată cu integrarea în NATO și aderarea la UE. Au avut dreptate într-o singură privință: restriște a fost. În primul deceniu al tranziției românii au suferit imens și au plătit exorbitant integrarea. Dar și-a atins obiectivul. Faptul că, o mai bună gestionare a procesului ar fi rezultat într-o societate mai bine construită și cu costuri mai mici a fost trecut sub uitare.
Criza societății românești a început nu odată cu criza mondială, ci odată cu încheierea aderării, când partidele și liderii lor ar fi trebuit să propună populației un nou proiect de societate, proiectul dezvoltării naționale. Asta nu s-a întâmplat. Dintr-o combinație de prostie, naivitate și rele intenții, partidele și liderii s-au autoconvins și au convins și populația că dezvoltarea nu trebuie guvernată. Că dezvoltarea vine de la sine, odată cu capitalul străin, cu fondurile europene, cu inițiativele noilor capitaliști și cu bunăstarea celor mai înstăriți dintre români. Nu a venit.
Abandonarea guvernării în scopul dezvoltării societății este principala cauză nu doar a crizei și a recesiunii actuale, ci și a degradării grave a României de astăzi. Este cauza degradării vieții politice, orientată doar de încăierarea pentru controlul fondurilor bugetare în folosul propriu și al clientelei politice. Este cauza îndepărtării populației de politică, a absenteismului electoral, a transformării campaniei electorale într-o piață pentru cumpărarea alegătorilor și a alegerilor într-o competiție între diferitele metode, legale și ilegale, de furt de voturi. Este cauza principală a corupției. Este cauza principală a dezechilibrelor macro-economice. Este cauza principală a degradării intelectuale, profesionale și manageriale a societății. Este cauza principală a izolării României nu doar în comunitatea mondială, dar și în interiorul UE. Și, mai ales, este cauza principală a sărăcirii, deopotrivă, a populației și a țării.
Guvernarea actuala a avut de ales între două variante: sau să subordoneze guvernarea cerințelor dezvoltării (susținută de populație), sau să subordoneze guvernarea cerințelor puterii, adică propriilor nevoi (susținută de clientelă). Au ales-o pe cea de a doua și această alegere, profund greșită, stă și la baza crizei, și a recesiunii și a sărăcirii, degradării și descompunerii sociale și economice care le-au urmat.
Problema Opozitiei, nu este cum să înlăturăm această guvernare. Problema noastră este cu ce fel de guvernare o înlocuim. Căci nu are nici un rost să înlocuiești o guvernare hotărâtă să absoarbă, utilizând puterile normative și constrângătoare ale statului, cât mai mult din resursele societății în folos propriu, cu o nouă guvernare care, fie vrea să facă același lucru, fie nu stie cum sa faca diferit. Schimbarea de guvernare în România este absolut necesară, dar ea nu trebuie să însemne o cădere din lac în puț. Populația a fost curtată, sau mai curând sedusă, de toate partidele politice din ultimii 20 de ani cu câte un program, care suna bine pe hârtie, nu era mai niciodată pus în practică, iar în realitate nu era decât un element din arsenalul pretendenților la coroana guvernării. Programele de guvernare nu au fost niciodată pentru dezvoltare, au fost pentru amăgire. Or, amăgirea populației nu mai ține pentru că, de această dată, ne-a ajuns tuturor cuțitul la os.
Primul pas pe care trebuie să-l facem este opțiunea fermă pentru un proiect al dezvoltării naționale, opus proiectului parazitării societății de către politică și clienții ei, interni sau/și internaționali. Sa aratam că se poate guverna și altfel și că această nouă guvernare poate duce la dezvoltarea României și la bunăstarea populației. Tocmai de aceea am inițiat și creat un Comitet Național pentru Dezvoltare pe lângă Senatul României, o inițiativă nepartizana pe care o consider importantă, menita sa propuna acel proiect național de dezvoltare ce urmează să fie pus în fapt de urmatoarele guvernari, intr-o logica de continuitate pe axele mari ale dezvoltarii Romaniei, dincolo de diferentele firesti de ideologie sau de accente intre partide.
S-a dovedit că problematica dezvoltării României este simplă, binecunoscută și nu foarte dificil de abordat, dacă există voința politică necesară. Ea are câteva direcții prioritare.
În primul rând, hrana. Deoarece mai mult de jumătate din PIB este utilizat pentru producerea și distribuția hranei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să reducem costurile cu hrana în bugetul gospodăriilor, eliberând astfel resurse enorme pentru dezvoltare: bani și forță de muncă. Avem cu ce face asta, avem pământul, avem oamenii, totul depinde doar de voința politică de o face și de politici inteligente de modernizare a agriculturii și de recucerire a pieței naționale de alimente pentru producătorii autohtoni.
În al doilea rând, locurile de muncă salariate si incurajarea micului actionariat si a antreprenoriatului, temelia stabilitatii democratice si a competitivitatii tarii. Am moștenit din comunism o forță de muncă salariată în proporție de peste 70%. Este vina noastră că, prin restructurare am redus-o la cel mult 40%. Căci, o economie capitalistă dezvoltată se construiește cu salariați, nu doar cu mici întreprinzători și liber profesioniști. În plus, dacă reușim să modernizăm agricultura, atunci vom obține încă 1-2 milioane de oameni în căutare de locuri de muncă salariate. Sarcina principală a viitoarelor guvernări va fi de a crea aceste 1-3 milioane de locuri de muncă salariate în următorii 10 ani.
În al treilea rând, pentru că vrem ca salariații economiei naționale să aibă o productivitate ridicată a muncii, atunci cea mai mare parte a lor trebuie angajată în industrii moderne, investind in capacitatea noastra de cercetare aplicata, dezvoltare si inovare. Nu doar în comerț, servicii și construcții, modelul nostru economic anterior. Producția unei economii moderne se bazează pe industrie în primul rând, și abia apoi pe servicii sau pe sectoarele financiare. Este obligatoriu să declanșăm o nouă industrializare a României, de data asta orientată spre cerințele economiei moderne și nu după ideologie, cum au făcut comuniștii.
Pentru toate aceste trei obiective, dar și pentru eficientizarea politicii, avem nevoie de educație și învățământ. Noii salariați români trebuie învățați să muncească bine și educați să-și bazeze succesul în viață pe muncă, așa cum noii întreprinzători români trebuie învățați să gestioneze eficient forța de muncă și educați să-și întemeieze succesul în competiția pe piață și nu în relațiile clientelare cu statul și politica. Mai mult, trebuie sa gasim o formula de recuplare la proiectul dezvoltarii nationale a talentului si deprinderilor dobandite de masivul contingent romanesc din strainatate, studenti si profesionisti, cercetatori si academici, lucratori calificati si necalificati.
Aceste patru mari obiective politice pot defini o guvernare orientată strategic spre dezvoltare. Restul, cum este cazul nevoii stringente de infrastructuri fizice si virtuale, a unui sistem modern de sanatate sau a unei administratii publice motivate, profesioniste si integre decurg logic din schimbarea filosofiei guvernarii. Construirea acestei altfel de guvernări care să aibă voința politică de a urmări cu încăpățânare și fără derogări aceste obiective reprezintă condiția indispensabilă pentru a face primul pas pe drumul de “1000 de li” al dezvoltării.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.