Mircea Mihăieș (n. 1 ianuarie 1954) este profesor de literatură engleză și literatură americană la Universitatea de Vest din Timișoara. Între ianuarie 2005 și iulie 2012 a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Institutului Cultural Român. A fost distins de trei ori cu premii al Uniunii Scriitorilor din România. Cărți publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eșecurilor (1990), Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea (1995), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008), Despre doliu (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha (2012). A scris șase cărți împreună cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka (1998), Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceață (2007), O tranziție mai lungă decât veacul (2011). Împreună cu Mircea Nedelciu și Adriana Babeți este coautorul romanului Femeia în roșu.
– Chiar dacă vom discuta, sper, mai multe chestiuni, pretextul acestui interviu este apariția recentă a volumului “Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha”. O primă întrebare: cum se poate trece de la Raymond Chandler și Leonard Cohen la William Faulkner? Ați întrevăzut o legătură, o filiație între ei?
– Trecerea e foarte simplă: scriu doar despre ce-mi place! Oricât de bizare, derutante și neserioase (cum mă admonesta dragul meu Dan C. Mihăilescu) ar fi aceste salturi, ele îmi aparțin. N-am reușit niciodată să-mi reprim curiozitățile, plăcerea sondării unor universuri care, în mod normal, ar fi trebuit să-mi rămână indiferente. Îi invidiez pe cei capabili să petreacă ani și decenii ocupându-se doar de zona îngustă a unei specialități. Cu tot regretul, nu sunt ca ei. Pe mine m-au fascinat întotdeauna intelectualii dispuși la risc, la inovație, la plonjarea imprudentă, dar autentică, în zone care, în aparență, nu-i privesc.
Pe de altă parte, ca dascăl, știu ce înseamnă rigoarea, liniaritatea, perseverența, rutina. Poate că “ieșirile mele în peisaj” au și un rol reglator: de a mă scoate din monotonia unui parcurs intelectual plin de “figuri impuse”. Aș sublinia, însă, că personajele menționate aparțin aceluiași spațiu cultural, cel nord-american, căruia i-am dedicat, de altfel, mare parte din cărțile și energia mea. Și alte cărți ale mele, Atlanticul imaginar (2002) ori Ultimul Judt (2011), investighează, cu o anumită febrilitate, aspecte ale civilizației nord-americane moderne și contemporane. Studiile, articolele, prefețele pe care le-am scris gravitează, așadar, în jurul unor nuclee destul de coerente.
Mi-am pus și eu, firește, problema aparentei glisări mult prea subiective de la o temă la alta și de la o carte la alta. Constat, însă, că mă aflu, din acest punct de vedere, într-o companie ilustră. Multe din vedetele criticii și eseisticii internaționale s-au afirmat tocmai prin bogăția spațiilor culturale frecventate. Nu cred, de altfel, că mai e posibil, în postmodernitatea noastră asumată isteric, să te cantonezi într-o unică alveolă culturală, oricât ar fi ea de generoasă. Unul dintre intelectualii pe care-i citesc cu multă plăcere este Greil Marcus. Critic muzical specializat în producțiile pop și rock, el scrie însă despre aceste fenomene din perspectiva unui intelectual perfect familiarizat cu literatura, politica, pictura sau arhitectura. Vorbind despre Elvis Presley, The Band, Sly Stone sau Randy Neuman, de pildă, el face referiri la Roland Barthes, John Bunyan, Shakespeare sau chiar la… Raymond Chandler! Am fost întotdeauna cucerit de amestecul genurilor, de “impuritatea” aparentă a discursurilor culturale. Același Greil Marcus este autorul unei fabuloase “Istorii secrete a secolului al douăzecilea” (Lipstick Traces), care privește civilizația contemporană prin prisma unor fenomene precum dadaismul, punk-ul, rock-ul ori cinematografia. Să ne mai mire, atunci, că Harvard University Press i-a încredințat tocmai lui sarcina de a coordona redactarea tratatului care avea să apară în 2009, A New Literary History of America? În ce mă privește, sunt norocos: slavă Domnului, există în România un editor, Silviu Lupescu, dispus să-mi publice și texte chiar mai excentrice decât cele de până acum!
Pentru mine, și William Faulkner, și Raymond Chandler, și Leonard Cohen sunt personaje care țin de identitatea mea, de felul în care, sub influența lor, m-am construit din punct de vedere intelectual. Și poate chiar moral. În mintea mea, demersul e mult mai coerent: fiecare din cărțile despre ei e compusă din perspectiva urgenței de a dovedi, în primele două cazuri, literaritatea și înalta valoarea estetică a creațiilor, iar, la Faulkner, unde acestea fuseseră probate și răs-probate de-a lungul timpului, din nevoia de a învăța ceva despre înalta lui lecție – o lecție ce nu poate fi redusă doar la literatură, estetică, filozofie existențială și înțelepciune. Scrisul lui Faulkner e toate acestea la un loc. Dar e și un de nespus misterios, un ceva care-ți scapă mereu și care, cine știe, ar putea fi chiar totul…
– Cartea despre Faulkner e cea mai consistentă privire asupra marelui scriitor de după cea a lui Sorin Alexandrescu, de acum câteva decenii. Scrieți că, începând prin a ne spune o poveste, Faulkner “ajunge să ne confrunte cu un tratat despre însușirile – despre cedările, căderile, eșecurile și prăbușirile lamentabile – ale ființei umane”. Ce ar trebui să rețină, foarte pe scurt, un cititor mai puțin implicat în mecanismele creației și mai puțin familiarizat cu scriitura?
– Am fost și eu uimit să constat că un autor care a hrănit o întreagă generație de prozatori români – așa-numita “Generație ’60” – nu a beneficiat de un tratament critic pe măsură. Au existat în România studii academice, simpozioane, articole, dar ele nu au trecut dincolo de mediul închis universitar. De fapt, monografiile dedicate autorilor străini în general se pot număra pe degetele de la o mână: cu siguranță, cartea lui Sorin Alexandrescu se află printre ele, așa cum, tot cu siguranță, nimeni nu poate uita extraordinara scriere a lui Lucian Raicu, Gogol, sau fantasticul banalității. Dar aceste cărți, în loc să creeze o emulație, au ridicat baraje. De vină o fi fost și “planificarea culturală” din vremea comunismului, care considera că nu e cazul să ne “ploconim” în fața scriitorilor străini…
Abordarea mea ține, firește, cont de ceea ce s-a petrecut într-o jumătate de secol de “faulknerologie”, adică anii scurși de la moartea scriitorului. Astăzi, lucrurile se văd mult mai limpede. Știm ce influență colosală a avut acest scriitor provincial asupra marilor centre de cultură. Dar mai știm și că, pe planeta noastră grăbită și superficială, cărțile sale dificile nu prea mai au cititori. Înafara mediilor academice, cine mai are răbdarea, pasiunea și interesul să pătrundă în lumea provincială și încifrată a autorului care părea să scrie pentru sine, parcă spre a se elibera de un blestem, și cu totul dezinteresat de cucerirea cititorului?
Paginile mele se hrănesc tocmai din inconvenientele provocate de evoluția istorică. Astfel încât, scriind despre Faulkner și cărțile sale, am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat cu omenirea în ultima jumătate de secol. Cum s-au metamorfozat valorile. Cum s-a topit soliditatea tradiției sub presiunea vieții trăite la o nouă intensitate și la o nouă viteză. Pe scurt, să descopăr ce-a rămas din toată zbaterea, din speranțele, din proiecțiile iluzorii ale unei civilizații condamnate la auto-anihilare și insignifianță. Fără să-mi propun neapărat, analizele mele s-au îmbogățit cu o vagă pojghiță filozofică, cu un fel de discurs suplimentar care sugerează că, scriind despre Faulkner, scriu și despre mine și, desigur, despre potențialul meu cititor.
– Am impresia, poate greșită, că, deși încă se publică destul din romanele lui Faulkner, publicul mai nou îl prizează mai puțin. Credeți că eseul dumneavoastră va putea schimba această situație?
– Într-adevăr, cărțile lui Faulkner au intrat într-un con de umbră. Și nu pentru că s-ar fi demodat, ci pentru că întreaga perspectivă asupra ideii de literatură s-a modificat. Astăzi, cititorul vrea satisfacerea instantanee a unei așteptări, vrea un profit imediat, vrea, uneori, o instrucție rapidă. Cum să găsești așa ceva la un scriitor care, dimpotrivă, amână, lărgește, adâncește și tulbură necontenit spațiul existenței? Pe cine mai interesează scrupulele morale, obsesiile freudiene ale unui personaj precum Quentin Compson, când suntem invitați, în savante seminarii universitare, să considerăm incestul o simplă “opțiune sociologică”? Cum să te miște frumusețea marmoreeană, nepământeană, ignorându-și propria feminitate, a Eulei Varner, când totul e de vânzare la prețuri de nimic?
Au existat în ultimii ani încercări de publicare și republicare sistematică a cărților lui Faulkner, la editurile Univers, Polirom și All. Nu știu cu ce rezultate și cu ce efect asupra cititorilor. Oricum, încăpățânarea editorilor români de a-l menține pe cel mai mare prozator american al veacului trecut în atenția publică merită salutată. În ce mă privește, nu-mi fac iluzii: marea mea speranță e să fiu citit măcar de oameni care l-au citit deja pe Faulkner! Adică de un fel de sectanți care se încăpățânează să creadă că nu există nicio relație între valoare și succes, între notorietate și influență. Undeva, în subteranele neștiute ale spiritului, sunt sigur că Faulkner și creația sa continuă să irige rădăcinile acestei formule, poate îmbătrânită, poate incompatibilă cu așteptările contemporaneității – deși n-aș crede – numită roman.
– Scriitor, profesor universitar, gazetar, redactor-șef, traducător, până de curând funcționar public, conducând o prestigioasă instituție culturală. Ce e mai important pentru Mircea Mihăieș?
– Toate acestea la un loc. Nu m-am putut niciodată hotărî pentru o singură activitate și pentru un singur proiect. În adolescență, eram și fotbalist, și cititor împătimit, jucam și tenis, mergeam și la film, și la teatru, și la filarmonică, citeam mai multe cărți deodată. Eram mânat de o frenezie suspectă, de o lăcomie de a cuprinde cât mai multe domenii. Cu timpul, toate acestea s-au structurat într-un fel de a fi. Nu mă sperie rutina (pot să fac același lucru de sute și mii de ori, fără să mă plictisesc), dar mă plictisește lentoarea. Mă scot din minți oamenii care înțeleg încet (e preferabil să nu înțelegi deloc!), cei care moșmondesc, trag de timp, nu se implică. Deși am o natură de funcționar, îi detest pe funcționari!
– Aveți aceeași largă acoperire și în ce privește scrisul: roman, eseu literar, studii literare, publicistică, analize politice. În toate îl regăsești pe Mircea Mihăieș. Dar ce îi este lui Mircea Mihăieș mai aproape de suflet?
– Cel mai mult îmi place cititul! Nu-mi pot imagina o zi pe care să n-o încep citind și să n-o închei citind. Tot restul mi se pare o enormă plictiseală. De scris, scriu pentru a oferi un alibi plăcerii de a trăi printre cărți. Cu o singură excepție, cărțile mele sunt construcții pe care le imaginez inginerește, le “proiectez” cap-coadă, ca structură, și abia apoi încep redactarea. Culegerile de articole și studii mi se par inutilități, pierderi de timp, ba chiar fraude. Din perspectivă ecologică, ele sunt atentate la distrugerea echilibrului naturii! O carte trebuie să aibă un incipit, un nadir și un zenit. Or, ce fel de construcție spațială e aceea în care literele își urmează disciplinat una alteia, într-un soi de turmă conformistă?!
Important pentru mine e, așadar, efortul construcției, orele concentrate în care lansez ipoteze și apoi încerc să le demonstrez. Nu mi-am recitit niciodată cărțile, odată încheiate ele nu mai reprezintă pentru mine absolut nimic. Cartea importantă e aceea pe care o voi scrie sau la care am început deja să scriu. Sufăr de un fel de “fugă înainte” printre șirurile de litere…
– Dețineți una dintre cele mai longevive rubrici ale revistei “România literară”, ale cărei texte au stârnit de multe ori controverse și pentru care ați fost atacat pe nedrept. Atacurile acestea v-au făcut vreodată să vă gândiți să renunțați?
– Nu, niciodată. Am naivitatea să cred că dacă eu scriu cu bună credință, cei care mă atacă sunt și ei animați tot de bună credință, fie ea și de semn contrar. E drept că, în ultima vreme, această convingere prostească mi s-a cam zdruncinat. Și cum să nu se zdruncine, când opiniilor tale, oricât ar fi ele de aspre, de nedrepte, de eronate, de prostești li se răspunde prin măsuri administrative?! A trebuit să trec prin câteva experiențe dure de acest fel pentru a-mi da seama ce forță zace în cuvinte.
Nu, nu voi renunța la publicistică, dar constat că, de-o bucată de vreme, sunt tot mai plictisit de personajele, măștile și umbrele cu care mă războiam. Prea multă energie risipită în van, prea mult timp pierdut pentru a dărâma zidurile de nesimțire, rea credință și ură. Poate că, uneori, le fisurezi, sau chiar le dărâmi. Dar constați că în spatele lor se află alte ziduri, tot de nesimțire și rea-credință. Numai că materialele din care sunt făcute sunt din ce în ce mai dure.
– Sunteți unul dintre cei care se implică permanent, de mulți ani, în viața publică. Ce credeți că ar trebui să facă înainte de toate un intelectual pentru a îndrepta societatea?
– M-am implicat în viața publică la începutul lui 1990, convins că e rolul intelectualului să contribuie la “asanarea morală” a cetății și la “luminarea maselor”. Acele impulsuri aveau o dublă origine: ardelenismul adânc înrădăcinat al educației mele și vagul sentiment de culpabilitate de a nu fi făcut nimic demn de stimă în vremea comunismului. De a nu mă fi opus fățiș aberației politice neo-staliniste. M-am mulțumit să nu fiu contaminat de oroarea bolșevică. Realitatea ultimilor ani îmi arată însă ceva mult mai sinistru: nu ideologiile sunt marea problemă, ci nenorocita fire umană. Iată, comunismul a murit, dar bestiile se plimbă libere pe străzi. Transideologice, dar pline de răutate, populează și studiourile televiziunilor și ghișeele instituțiilor publice.
– Scriați de curând că ați renunțat demult să intrați în polemici, să dați replici ori să reveniți cu explicații la articolele și afirmațiile dumneavoastră. Cei care vă atacă nu renunță. Dar analizele dumneavoastră necruțătoare continuă. Cum credeți că am putea depăși nevroza în care trăim?
– Nu cred că putem ieși printr-o simplă terapie din nebunia în care trăim. Răul din societatea românească e în faza de maximă agresivitate, așa că doar violența ar putea să-i trezească pe cei încleștați în această oarbă înfruntare pentru putere, resurse, ori, pur și simplu, pentru a-și salva pielea. Aud prea des amenințări, se rostește mult prea des cuvântul “sânge” pentru a nu lua lucrurile în serios.
– De ce considerați că în forța argumentului nu mai cred decât foarte puțini oameni?
– Pentru că ne-am cantonat pe poziții ireconciliabile. Nu suntem dispuși, nici unii, nici alții, să cedăm un milimetru din ceea ce ni se pare a fi “adevărul nostru”. Suntem, de-acum, în România, nu două populații, ci două regnuri. Observ cu groază cât de contaminat sunt eu însumi de ceea ce se întâmplă în societatea românească: nu numai că mi-am pierdut în ultimii ani, din motive politice, o groază de amici, dar am și o stranie, maladivă satisfacție că i-am pierdut. Nu văd în ei decât trădarea. După cum simt că și ei mă percep pe mine cam în aceiași termeni.
– Mai socotiți editorialele simple “exerciții literare” cum spuneați cândva?
– Da, de vreme ce chiar asta și sunt…
– Care ar fi acțiunea cu care vă mândriți din anii în care v-ați aflat la conducerea Institutului Cultural Român?
– Oh, sunt foarte multe. N-aș putea să nu mă refer însă la programul de traduceri din autorii români, la bursele pentru formarea de traducători (îi știți, “spionii” deconspirați în această vară fierbinte și stupidă…), faptul că am reușit să impunem pe agenda faimosului Woodrow Wilson Center o conferință anuală și să trimitem tineri români să studieze acolo, că am fost desemnați invitați de onoare la mari târguri de carte (inclusiv, în 2013, la Paris), în fine, faptul că nu există țară europeană în care numele României, atunci când e pomenit în contexte pozitive, să nu fie asociat cu cel al Institutului Cultural Român… Privind la toate acestea, îmi spun că merită să fiu tratat – alături de Horia-Roman Patapievici și Tania Radu, dar și de întreaga echipă a instituției – drept “nemernic”, “vândut”, “sinecurist”, “profitor” în propria mea țară…