Miniona Tony, inteligentă și ciudată, cu talentul de a rosti cuvintele de-a-ndăratelea – de fapt, ea este Ynot –, predă la facultate istoria militară, un subiect masculin prin excelență și plin de agresivitate. Charis este o hippy vegetariană cu un suflet pur, pasionată de cristale. Roz, bogată, șic și zgomotoasă, dar naivă și nesigură, are propria ei companie și conduce un Rolls. Aparent, cele trei nu au nimic în comun – și totuși, ceva le leagă: Zenia, o femme fatale charismatică, lacomă și manipulatoare, care la un anumit moment a intrat în viața fiecăreia, câștigându-i simpatia, trădându-i încrederea și exploatându-i slăbiciunile, pentru ca în final să o distrugă, luându-i bărbatul. Acum însă Zenia este moartă, făcută bucățele într-o explozie la Beirut, și cele trei se simt în siguranță, convinse că își pot vedea liniștite de viață. Sau cel puțin așa cred ele… până în ziua când o Zenia încă seducătoare își face apariția în restaurantul unde își iau împreună prânzul.
„O narațiune șlefuită cu verva, umorul, inteligența și subtilitatea psihologică tipice pentru Atwood.” – Salman Rushdie.
„Nimeni nu cartografiază psihicul femeii așa cum o face Margaret Atwood…” –Newsweek
Margaret Atwood (n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 35 de volume de proză, poezie și eseuri critice, traduse în zeci de limbi. A scris romane (Alias Grace, Povestea Cameristei, Ochi-de-pisică, Oryx și Crake, Asasinul orb, Femeia comestibilă etc.), volume de proză scurtă (Dancing Girls and Other Stories etc.) și de poezii (The Circle Game, Interlunar, Morning in the Burned House, Eating Fire: Selected Poetry etc.), precum și literatură pentru copii. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără Booker Prize, The Governor General’s Award, Giller Prize, Premio Letterario Internazionale Mondello, Toronto Book Award, Sunday Times Award for Literary Excellence, Premio Príncipe de Asturias de las Letras. Este membră a Societății Regale din Canada, i s-a conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței. În prezent locuiește la Toronto.
*
* *
Coboară scările metroului, vâră moneda la intrare, se urcă într-un vagon și se așază pe scaunul de plastic, cu geanta de voiaj în poală, ca o asistentă medicală pe teren. Vagonul nu e aglomerat, așa că vederea nu-i e blocată de creștetele oamenilor înalți și poate citi reclamele. Ițiățnor! ― zice un baton de ciocolată. Atuja ițetup? ― pledează Crucea Roșie.
Irecuder! Irecuder! Dacă ar fi să spună aceste cuvinte cu voce tare, ceilalți ar crede că e vorba de altă limbă. Așa și e, o limbă arhaică, o limbă pe care ea o știe bine. Ar putea – o vorbi și în somn, uneori chiar o face. Dacă ar prinde-o fundamentaliștii, ar acuza-o de satanism. Ei pun cântecele la modă de la coadă la cap, pretinzând că descoperă astfel tot felul de blasfemii ascunse. Au încredințarea că, dacă atârni crucea cu susu-n jos sau dacă citești Tatăl nostru de-a-ndăratelea, poți chema diavolul. Tâmpenii! Ca să vină răul, nu e nevoie de astfel de invocații, de astfel de ritualuri copilărești
și teatrale. Nu-i atât de complicat.
Limba străină a lui Tony nu e totuși ceva nefast. Prezintă pericol numai pentru ea. E tighelul ei, cârpitura pe unde ar putea plesni. În orice caz, nu poate renunța. O nostalgie riscantă. Eiglatson. (O căpetenie vikingă din Evul Mediu? Un laxativ foarte căutat?)
Coboară la stația St. George și o ia spre ieșirea care dă în Bedford Road, trece pe lângă cerșetorii cu mâna întinsă și pe lângă florăreasă, pe lângă băiatul din colț care cântă la flaut, se uită atent să n-o calce vreo mașină, deși traversează pe verde, merge mai departe, trece pe lângă stadionul universității și apoi peste rondul cu gazon al cam pu sului principal.
Cabinetul ei se află pe una dintre străduțele acelea lăturalnice murdare, de după colț, într-o clădire numită McClung Hall.
McClung Hall este un bloc solemn din cărămidă roșie, care a căpătat o culoare vinețiu-maronie din cauza intemperiilor și a funinginii. Cândva, în studenție, a locuit acolo exact șase ani. Pe vremea aceea, clădirea era încă un internat pentru fete. Aflase că purta numele cuiva care se luptase pentru obținerea dreptului la vot al femeilor, dar pe Tony nu o prea interesa asta. Ca pe nimeni, de altfel, pe atunci.
Primele ei amintiri despre locul acesta sunt legate de imaginea unei văgăuni în care era foarte cald, dar și curent, dușumeaua scârțâia, lemnăria era uzată, dar solidă; balustrade masive, banchete grele la ferestre, uși groase și furniruite.
Mirosea ― ca și acum, de altfel ― a cămară umedă, igrasioasă, în care zac uitați câțiva cartofi încolțiți. Pe vremea aceea, dinspre sala de mese se răspândea peste tot un miros grețos, de varză călduță, resturi de ouă prăjite și untură arsă. Acolo își ciugulea ea mâncarea, după care șterpelea câte un coltuc de pâine și câteva mere, ca să le ducă în cameră.
Prin anii șaptezeci, clădirea fusese ocupată de cei de la catedra de Religie comparată, însă, după o vreme, se revărsaseră aici, în birouri improvizate, puhoaie din tot felul de departamente importante, dar sărăcite ― oameni făcuți mai degrabă să-și folosească mințile decât să pună mâna pe ferăstraiele nichelate; care nu fac mare lucru pentru industria modernă, fiind, din acest motiv, sortiți marginalizării.
Filozofia și-a stabilit un cap de pod la parter, Istoria modernă a solicitat primul etaj. Deși încercaseră fără prea mare tragere de inimă să zugrăvească (asta mai demult, pentru că pereții se decoloraseră iar), clădirea rămăsese la fel de aspră și de circumspectă ca totdeauna, virtuoasă ca terciul rece de ovăz și inabordabilă.
Pe Tony nu o deranjează că e dărăpănată. Îi plăcuse aici chiar și în studenție ― asta dacă făcea o comparație cu alte locuri, cum ar fi o cameră închiriată sau un apartament anonim. Alți studenți, ceva mai blazați, îi ziceau McFungus ― o poreclă transmisă din generație în generație ― dar pentru Tony fusese un liman, și i-a rămas veșnic recunoscătoare.
Cabinetul ei e la primul etaj, la câteva uși de camera unde stătuse în studenție, transformată, între timp, într – un fel de bufet. Încăperea e, intenționat parcă, mai mohorâtă acum, cu o masă zgâriată, din plăci aglomerate, mai multe scaune de lemn desperecheate și un afiș îngălbenit de la Amnesty, reprezentând un bărbat înfășurat în sârmă ghimpată și cu trupul străpuns de cuie îndoite. Automatul de cafea pufăie și huruie alături de un suport pentru ceștile de ceramică plăcute la vedere. Toate au inițiale, ca nu cumva să facă schimb de parodontoze. Cu a ei, Tony a făcut un oarecare efort. A scris pe ea cu ojă roșie, pe negru: Ițegnita – v Un! Oamenii mai fac uneori schimb de cești, din neatenție sau lenevie, dar niciodată cu a ei.
Se oprește aici, în camera de cafea, unde doi dintre colegii ei, îmbrăcați în echipament de jogging, mănâncă lapte cu fursecuri. Doctorul Ackroyd, expert în agricultura secolului optsprezece, și doctorul Rose Pimlott, specialistă în probleme sociale și în istoria Canadei, ființă pe care, oricum ai lua-o, tot o pacoste rămâne. Tony se întreabă dacă între ea și Bob Ackroyd există ceva, cum ar zice Roz. De câteva săptămâni încoace stau cam des cu capetele apropiate.
E vorba, mai degrabă, de o intrigă de palat. Toată catedra pare o curte din Renaștere: șușoteli, cârdășii, turnătorii mărunte, codoșlâcuri și ofense. Tony încearcă să stea deoparte, dar rareori reușește. Nu are aliați și din acest motiv e suspectată de toată lumea. Mai ales de Rose. Tony se simte și acum jignită că, în urmă cu doi ani, Rose s-a legat de unul dintre cursurile ei finale, acuzând-o de eurocentrism. „Bineînțeles că e eurocentrist”, i-a răspuns ea. „Cum ai vrea să fie un curs intitulat Strategia merovingiană de asediu?” „Sunt de părere”, a zis Rose Pimlott, încercând să-și salveze poziția, „că ai putea să-ți predai cursul din punctul de vedere al victimelor, în loc să le marginalizezi.” „Care victime?” a întrebat Tony. „Toți au fost niște victime. Rând pe rând. De fapt, au încercat pe rând să nu ajungă victime. Ăsta-i tot secretul cu războiul.”
Rose Pimlott nu știe despre război nici cât negru sub unghie. Numai că ignoranța ei e deliberată; evită subiectul, în primul rând pentru că nici nu vrea să audă de asemenea orori. „Cum poate să-ți placă așa ceva?” a întrebat – o ea pe Tony nu demult, încrețindu- și nasul, ca și cum ar fi fost vorba de muci sau de bășini, adică de ceva neînsemnat și dezgustător, ce nu se discută. „I-ai întrebat pe cercetătorii SIDA dacă le place SIDA?” a întrebat Tony. „Războiul există. N-o să dispară cu una, cu două. Problema nu e că – mi place mie. Vreau să înțeleg de ce le place altora, multora.
Vreau să-i cunosc mecanismele.” Dar Rose Pimlott preferă să întoarcă nasul, preferă să-i lase pe alții să scormonească în gropile comune. Nu cumva să – și rupă vreo unghie.
Tony se gândește să-i spună lui Rose că Laura Secord, al cărei chip de pe toate cutiile vechi de ciocolată care îi poartă numele s-a dovedit, prin analize cu raze X, că de fapt este al unui bărbat îmbrăcat în rochie, chiar a fost un bărbat în rochie! Nicio femeie, i-ar spune ea lui Rose, n-ar fi dat dovadă de atâta agresivitate sau, dacă vrei, de atâta curaj.
Asta ar arunca-o pe Rose în ghearele dilemei. Ar fi nevoită să susțină fie că femeile sunt la fel de bune în război ca bărbații și, din acest motiv, la fel de nepricepute uneori, fie că
sunt de la natură niște mironosițe pe care n-ai voie să le atingi nici cu o floare. Tony moare de curiozitate să vadă ce variantă ar alege. Dar astăzi nu are timp. Dă din cap în semn de salut, iar Rose și Bob se uită chiorâș la ea, lucru absolut normal pentru bisericuța din care fac parte. E obișnuită. Istoricii de sex bărbătesc sunt de părere că Tony le încalcă teritoriul și că ar trebui să le lase în pace lăncile, săgețile, praștiile, sulițele, spadele, puștile și avioanele. Îi recomandă să se ocupe de istoria socială, cum ar fi cine, când și
ce-a mâncat, de viața în familia feudală. Istoricii de sex femeiesc, destul de puțini, gândesc același lucru, dar din motive diferite.
Sunt de părere că ar trebui să studieze nașterea, nu moartea, și în niciun caz planuri de bătălie. Și nici retrageri în derivă din fața dușmanului, orori, carnagii și măceluri.
Au impresia că Tony le trădează.
În general, ea se împacă mai bine cu bărbații, dacă reușesc să treacă peste unele preliminarii penibile, adică dacă se abțin să-i zică „domniță” sau să remarce că nu se așteptau să fie atât de feminină, de fapt, atât de mititică. Cu toate că numai cei mai ramoliți se mai exprimă în felul ăsta. Totuși, dacă n-ar fi atât de plăpândă, n-ar reuși să aibă o asemenea atitudine. Altceva ar fi dacă ar avea vreun metru optzeci și-ar fi tare ca piatra, dacă ar avea șolduri. Atunci ar fi amenințătoare ― o adevărată amazoană. Tocmai această nepotrivire îi dă apă la moară. Te dărâm doar cu o suflare, par să zică privirile lor. Încercați, le zice în gând Tony, surâzând sfidător. Au mai făcut-o și alții.
Descuie ușa cabinetului, apoi o încuie în urma ei, ca să nu se știe că e acolo. Nu are consultații la ora asta, dar studenții profită. Își dau seama după miros când vine, ca niște câini polițiști; nu pierd ocazia s-o vlăguiască, să chelălăie, să încerce s-o impresioneze, sau să-i strecoare versiunile lor de neîncredere bosumflată. Nu sunt nici eu decât o ființă omenească, vrea Tony să le spună. Bineînțeles însă că n-o face.
Ea e o ființă omenească puternică. Mai mult sau mai puțin. Cu vreo lună în urmă, unul din anul doi ― o matahală în jachetă de piele, cu ochii injectați ― i-a înfipt un briceag în tăblia biroului. „Mie-mi trebuie un 10!” i-a strigat el. Pe Tony a speriat-o, dar a și enervat-o. Omoar -mă, ș -o să treci când mi-oi vedea ceafa! a vrut ea să-i strige-n nas. Dar dacă nu era normal? Dacă era drogat sau nebun, sau și una și alta? Sau dacă încerca să-i imite pe studenții ăia fanatici, prezentați din când în când la televizor, care își molestează profesorii. Noroc că nu era decât un briceag. „Îți apreciez franchețea”, a spus ea. „Ce-ar fi să te-așezi pe scaunul de colo, să stăm de vorbă?”
„Binecuvântate fie serviciile psihiatrice”, i-a spus ea lui Roz la telefon, după plecarea tânărului. „Ce naiba-i apucă pe toți?” „Ascultă, iubito”, i-a răspuns Roz. „Ține cont de-un lucru: știi chimicalele alea pe care le secretă femeile la menopauză?
Ei, bine, bărbații le au în ei tot timpul.”
Așa o fi, își zice Tony. Altfel, de unde-ar fi racolați polițiștii? Cabinetul lui Tony e spațios (mai mare decât dacă s-ar afla într-o clădire modernă), cu un birou de serie zgâriat, un afișier standard, de rumeguș, și jaluzele banale, pline de praf.
Generații întregi de piuneze au sfredelit vopseaua verde pal; rămășițele de bandă adezivă strălucesc pe alocuri ca fragmentele de mică într-o peșteră. Pe birou se află procesorul ei de texte luat la mâna a doua ― atât de greoi și de demodat, încât nici nu-i pasă dacă îl fură cineva ―, iar în bibliotecă are câteva volume indispensabile, pe care le împrumută, uneori, studenților: Cincisprezece bătălii hotărâtoare ale lumii, de Creasy, o vechitură necesară; Liddell Hart; bineînțeles, Churchill; Decizii fatale; și una din cărțile ei preferate, Chipul bătăliei a lui Keegan.
Pe un perete, se află o reproducere proastă a tabloului lui Benjamin West Moartea lui Wolfe, o pictură lugubră, după părerea ei. Wolfe, alb ca burta de cod, cu ochii dați pios peste cap, înconjurat de o puzderie de voaiori necrofili, îmbrăcați fistichiu. Tony o păstrează în birou ca să-și amintească atât ea, cât și studenții săi de deșertăciunea gloriei și a martiriului la care sunt predispuși, uneori, cei din profesia ei. Alături de el e Napoleon, trecând meditativ Alpii.
Pe peretele opus, a agățat o caricatură în peniță, intitulată Wolfe ușurându-se. Generalul stă întors cu spatele la privitor, arătându-și vag profilul cu bărbia moale. Are o expresie țâfnoasă, iar în balonul care îi iese din gură scrie: „Futu-le mama lor de nasturi!” Desenul ăsta a fost făcut de unul dintre studenții ei, cu doi ani în urmă, și i-a fost dăruit de întreaga grupă la sfârșitul trimestrului. De regulă, majoritatea studenților ei sunt bărbați: nu multe femei se simt atrase de cursuri ca „Greșeli tactice medievale” sau „Istoria militară ca artefact” ― așa se intitulează în prezent cele două cursuri de examen ale sale.
În vreme ce desfăcea pachetul, se uitau toți țintă la ea, ca să vadă cum reacționează la cuvintele Futu-le. Bărbații tineri au impresia că femeile de vârsta ei n-au auzit niciodată asemenea vorbe. Lucrul ăsta o emoționează. Trebuie să facă un efort conștient, ca nu cumva să li se adreseze studenților cu „băieții mei”. Dacă n-are grijă, o să se transforme într-o jivină mămoasă, veselă și ocrotitoare, sau, și mai rău, într-o babetă excentrică și atotștiutoare. O să ajungă să le facă cu ochiul și să-i ciupească de obraz.
Desenul în sine a fost făcut în onoarea prelegerii ei despre tehnologia șlițurilor, poreclită, după câte auzise, „Năstureii delicați”, care atrage, de obicei, un auditoriu considerabil. Cei care scriu despre război ― începe ea ― au tendința să se concentreze asupra regilor și a generalilor, a hotărârilor, a strategiilor lor, și desconsideră factori la fel de importanți, care pot expune ― și au expus chiar soldații ― pe cei din prima linie ― la tot felul de riscuri. De exemplu, păduchii și puricii purtători de boală. Cizmele prost făcute. Noroiul.
Microbii. Flanelele de corp. Și șlițurile. Tighelul, porțiunea cu nasturi, clapa de deasupra, fermoarul ― toate și-au avut rolul lor în istoria militară de-a lungul timpului, ca să nu mai vorbim de kilt, despre care, dintr-un anumit punct de vedere, ar fi multe de zis. Nu râdeți, le spune ea. Mai bine ima ginați-vă că sunteți pe câmpul de bătălie și că natura își cere drepturile ei, așa cum se întâmplă adesea în situații de tensiune. Și-acum închipuiți-vă că vă străduiți să descheiați nasturii ăștia.
Le arată o schiță a nasturilor în cauză, un set din secolul al nouăsprezecelea, pentru care, ca să-i deschei, aveai nevoie de cel puțin zece degete și de zece minute pentru fiecare.
Și-acum, imaginați-vă un pușcaș în această situație. Parcă nu mai e chiar așa nostim.
O armată mărșăluiește bine sau rău, în funcție de stomac, dar și de șlițuri. Nu că fermoarul, în ciuda rapidității cu care poate fi desfăcut, ar fi fără cusur. De ce? Păi, ia puneț -vă mintea la contribuție: fermoarele se înțepenesc. Și sunt zgomotoase! Iar bărbații și-au format prostul obicei să-și aprindă chibriturile pe ele. În întuneric! Păi, mai bine faci focul!
Multe au fost actele criminale comise de creatorii de îmbrăcăminte militară ― continuă ea ― asupra celor din armată.
Câți dintre soldații britanici n-au murit fără rost din cauza culorii roșii a uniformelor lor? Să nu vă închipuiți cumva că asemenea neglijențe s-au sfârșit odată cu secolul al nouăsprezecelea. Iată doar unul dintre cazurile relevante: omisiunea criminală a lui Mussolini de a furniza încălțăminte ― da, da, încălțăminte! ― propriilor sale trupe.
La fel, după părerea ei, cel căruia i-a trecut prin minte să – i îmbrace pe soldații nord-coreeni în pantaloni de nailon ar fi trebuit să fie trimis în fața Curții Marțiale. Îi auzeai frecându-și cracii de la doi kilometri. Și sacii de dormit ― la fel de foșnitori și, pe deasupra, nu pot fi desfăcuți cu ușurință pe dinăuntru; pur și simplu rămân înțepeniți! În timpul raidurilor dușmane nocturne, oamenii au fost măcelăriți ca niște pisoi într-o desagă.
Crime înfăptuite de creatorii vestimentari! Tony se ambalează serios când vine vorba de ele. Toate astea, într-o formă ceva mai potolită și cu multe note de subsol, vor fi bune pentru cel puțin un capitol al cărții pe care o scrie: Uniformele ucigătoare: o istorie a modei militare inepte.
Charis îi spune că nu-i face bine lui Tony să piardă atâta vreme cu ceva așa de nefast ca războiul. Zice că efectul e de-a dreptul cancerigen.
Tony își caută catalogul prin dosar, îl găsește la litera B de la „birocrație” și trece nota fiecărei lucrări în pătrățelul special.
După ce termină, vâră lucrările în plicul mare, de pânză, prins în piuneze de tăblia exterioară a ușii, de unde le pot lua studenții ceva mai târziu, așa cum le-a promis.
Apoi pornește spre capătul culoarului, intră în anticamera mică și murdară a biroului departamental, unde mai stă, uneori, câte o secretară; vrea să vadă dacă nu i-a sosit vreo scrisoare. Dar nu găsește nimic, în afară de o confirmare a reînnoirii abonamentului la Jane’s Defence Weekly și de ultimul exemplar din Big Guns, pe care le vâră în geantă.
Apoi face un popas la toaleta supraîncălzită a femeilor, unde miroase a săpun lichid, a clor și a ceapă pe jumătate digerată. Ca de obicei, unul dintre cele trei closete este înfundat, iar din celelalte două lipsește hârtia igienică. Găsește însă în cel defect, așa că se servește de-acolo. Pe peretele cabinei ei preferate ― cea de lângă geamul mat, pe lângă vechile mesaje (Isterie, nu istorie și Isteroctomie, nu histerectomie), au apărut altele noi: DECONSTRUCȚIA FEMINISTĂE NAȘPA.
Tony știe foarte bine că asta înseamnă că se pregătește o mișcare prin care McClung Hall să fie declarată monument istoric și să i se submineze caracterul feminist. ISTORIC, NU ISTERIC, adăugase cineva alături. Tony speră să evite prevestirile rele și belicoase care se întrevăd la orizont.
Lasă un bilețel pe biroul secretarei: Closetul este înfundat. Mulțumesc. Antonia Fremont. Nu mai adaugă din nou. N-are niciun rost să fie răutăcioasă. Oricum, problema nu se va rezolva cu bilețelul ei, dar simte că și-a făcut datoria.
Apoi iese în grabă din clădire, revine la metrou și-o pornește spre sud.
Din volumul în pregătire la Editura Leda