– Iată că a apărut și al treilea roman. Ce înseamnă el pentru tine?Ai mărturisit cândva că e romanul la care ții enorm…
– Într-adevăr, țin foarte mult la acest roman și aș spune că mă reprezintă în cea mai mare măsură. Cărțile mele anterioare sunt dedicate unor teme care m-au preocupat mult și îmi sunt la fel de dragi, dar “Emotia” conține esența crezului meu literar.Pentru mine este o carte cu totul specială, care vorbește despre rolul emoției în păstrarea omenescului din ființele (tot mai puțin) umane și despre cum e în stare cineva cu mare forță interioară să-i însuflețească pe cei din jur, chiar fără să-și dea seama, printr-un fel de transfuzie a propriei sale emoții, care merge uneori până la golirea completă a venei emoționale.
– Alex Ștefănescu spunea că titlul acestei cărți are pentru el valoarea unui program estetic. Are aceeași valoare și pentru tine, ca autoare?
– Alex Ștefănescu (care, la rândul lui, ne-a deslușit de curând “cum se fabrică o emoție”) mi-a făcut onoarea de a-mi prelua titlul romanului ca emblemă a unui program estetic menit să reînvie sensibilitatea în literatură.
Nu pot să nu fiu întru totul de acord cu el în acest demers. Mie îmi place diversitatea curentelor și tendințelor literare, dar e evident că sensibilitatea este o Cenușăreasă între atributele literaturii noastre de astăzi. Sunt convinsă că și tu ești de acord cu Alex Ștefănescu. Cartea ta “În absența tatălui” m-a emoționat până la lacrimi.
Mărturisesc însă că aspirațiile mele în timpul scrierii “Emoției” nu erau de o asemenea anvergură. Eu îmi doream să dau glas ideii că emoția lăuntrică, odată transmisă în exterior, poate însufleți acolo unde sufletele sunt aproape stinse – de alții sau de propriile îndoieli și dezamăgiri.
– E vreun amestec al autobiografiei în cărțile tale?
– Sunt irizări autobiografice prin ele, dar nu aș spune că sunt preponderente sau esențiale. Sunt un fel de referințe, puncte de plecare înspre necunoscut. Extraordinar de mult îmi place și respect actul creației, universul care izvodește de la un simplu big bang.
– Ce îți este mai aproape de suflet, ce ai putea spune că
te reprezintă, traducerea sau creația originală?
– Fără niciun dubiu, creația originală. Aici mă regăsesc pe deplin. Nu m-aș plictisi niciodată de scris, este modul meu de comunicare și râvnită comuniune cu cei din jur. Scrisul îmi oferă un timp și un spațiu mult mai vaste decât cele pe care mi le dă realitatea.
Traducerea, în schimb, este un foarte bun prilej de ucenicie într-ale scrisului și este o foarte utilă modalitate de practicare a smereniei în fața textelor altora – o contrapondere necesară pentru orgoliul față de propria creație.
– Te-au influențat în vreun fel scriitorii pe care i-ai tălmăcit, admirabil aș spune, în limba română?
– Cu siguranță da, cu precădere în privința tehnicității scrierii. E un element care m-a fascinat dintotdeauna: ce anume îl distinge pe un scriitor, îl face recognoscibil de când îi deschizi cartea? Mult m-a influențat în această privință Joyce Carol Oates. De la Saramago m-au atras ruperile de ritm, dozarea farmaceutică de ironie, detașare și emoționalitate.
– Într-un interviu anterior, publicat anul trecut de Ziarul de duminică, îți exprimai dezamăgirea că, în general, noii veniți pe scena literară sunt primiți cu dezinteres, dacă nu cu indeferență și suspiciuni. Îți păstrezi părerea?
– Da. Lipsa unui sistem de depistare, publicare și promovare a autorilor români este evidentă. Există luări de poziții singulare, aventurări donquijotești ale câtorva critici de a atrage atenția asupra unor scriitori mai puțin cunoscuți și asupra operelor lor, dar totul se situează sub semnul hazardului, nimic nu este integrat. Să îți dau cazul romanului meu de debut, “Copilul de foc”: a avut norocul să fie semnalat favorabil și chiar elogios în mai multe cronici, inclusiv în revista pe care o conduci, a fost nominalizat la premiile USR și a primit premiul ASB pe 2007, dar totul s-a oprit aici. Nici editura unde a fost publicat și nici măcar revista care a sponsorizat premiul ASB nu au găsit de cuviință să promoveze în vreun fel cartea premiată. Ea a fost și continuă să fie promovată mai ales de cititori.
Eu una resimt lipsa unui agent literar. Nu fac parte din categoria autorilor care se zbat să-și promoveze singuri opera. Prefer să îmi petrec timpul scriind și să le dau drumul cărților în lume. Nu aș vrea să se vorbească despre mine, ci despre cărțile mele.
– Dacă aș îndrăzni să-ți solicit o caracterizare a propriului scris, cum ar suna, unde te-ai încadra?
– E o întrebare foarte interesantă. Nu m-a preocupat niciodată să mă încadrez într-un tipar sau într-un curent. Dimpotrivă, de când mă știu am înotat de una singură în larg.
Aș spune că esența scrisului meu este scrijelitura de peniță. Ușor scârțâitoare, delicată, fină, subțire, și totuși adâncă și incisivă, enervantă așadar. Nu creează o stare de bine și nici nu prezintă lucrurile în cerneală compact neagră.
Probabil că tendința mea de fond este mai degrabă neo-clasicistă. Sunt atentă la tehnici de lucru, la limbaj, la evoluția personajelor și la tema cărții, încercând să nu divaghez de la ea. Detaliile din text au fiecare semnificația lui. Înclinația mea de a fabula în scris este cât mai riguros posibil controlată de mecanismele pe care le folosesc în angrenajul cărții. Numai acțiunea cărții este lăsată mai cu seamă în voia personajelor, care de multe ori au mai multă autoritate asupra ei decât am eu. Disputa mută dintre autor și personaje este una dintre cele mai interesante experiențe pe care le trăiesc atunci când scriu.