Când am fost pentru prima dată la Paris, prin vara lui 1994 (cam târziu, dar n-am avut altă șansă), Nae Caranfil probabil că încă nici nu se gândea la filmul său “Filantropica”, film care avea să aibă premiera abia în 2002.
Poate că datorită lipsei acelei radiografii impresionante a industriei cerșetoriei de la noi am fost atât de șocat atunci când m-am ciocnit pe Rue Rivoli de un stol de țigănci însoțite de puradeii din dotare, care cerșeau pe post de muritoare de foame românce în aglomerația pestriță de turiști și… jandarmi înarmați până-n dinți. Jandarmii respectivi nu aveau, încă, nicio treabă cu țiganii cerșetori (am detectat imediat și masculii protectori din umbră ai pirandelor), deoarece ei căutau, conform planului Vigi-pirat, teroriștii ce plasau bombe în coșurile de gunoi publice. Deși, după mulți ani, Sarkozy a încercat să facă oarece curățenie în Orașul luminilor, am revăzut recent pirandele cu ochii după pradă pe întinsul Champ de Mars și în metroul parizian, la fel ca în cel vienez, unde doar privirile mele scăpărător furioase îmi trădau originea și exasperarea românească.
Ce s-ar mai putea spune important și suplimentar în 2011 față de filmul lui Caranfil din 2002? Mai nimic. Poate doar că sărăcia și cerșetoria disperată din ultimii ani sunt autentice în cazul multor cazuri de bătrâni și copii. Dar nu știm care. Unele personaje ale breslei sunt evidente mostre de “profesionalism”, spre exemplu țigăncile ce continuă să afișeze mult exersatele poziții “ghemuit pe trotuar” sau ” târât în unghi drept prin metroul cu vagoane separate”. Apropo de metroul cu vagoane: ruta Eroilor – Preciziei a rămas printre puținele încă accesibile cerșetorilor, țigani sau nu, deoarece în vagoanele lungi există oameni de pază. În aceste condiții, ar trebui să fie amplasați oameni de protecție anti-vagabonzi și în așa-zisul metrou aerian de pe linia 41, unde, în orele mai puțin aglomerate și duminica, lucrează permanent și nestingheriți vânzători ambulanți, cerșetori cu copii sau tânărul cu handicap de vorbire ce-i asurzește pe călători cu o incantație guturală cvasi-animalică.
Mai sunt bătrânele singure și parcă uitate de lume în hainele lor cernite pe câte o băncuță de cartier. Nu cerșesc explicit, dar se așază acolo de dimineață și așteaptă. Mai sunt cele care se situează strategic alături de o covrigărie sau o patiserie din centrul capitalei și care nu ezită să-și facă uneori cunoscută sonor prezența atunci când apare câte un client grăbit. Mai sunt și copii care au (sau cărora li se pune) câte un plod moscolit, ca și ei, ori un cățeluș în brațe pentru stimularea milei călătorilor din metrou sau de pe stradă. O adevărată Curte a Miracolelor își trimite fără nicio opreliște “ambasadorii” în aproape toate colțurile – fie și cele pretins mai selecte – ale capitalei noastre europene. Așa încât, nu știu alții cum sunt, dar eu nu mă pot simți deloc bine și nici nu pot face abstracție de un olog sau un ciung care se târâie pe lângă scaunul pe care stau, la o masă parizian amplasată pe trotuar și la care încerc, nu să mănânc, Doamne ferește, ci doar să beau un suc răcoritor, într-o după-amiază caniculară, la deloc-ieftinele localuri de pe strada Ion Ghica, servit în silă fiind de o chelneriță șleampătă și sictirită de propria-i existență. Și asta fără să fie obligată să cerșească. Sau tocmai din cauza asta…
CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958),
inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) în științe
militare, a fost ofițer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca
jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer
specialist în operații psihologice în cadrul NATO. A efectuat
misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume
despre propagandă, război mediatic și istorie militară în România
și Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de
Duminică” și al revistelor “Historia” și “Istorie și civilizație”.