Când citim un titlu precum
“Vietnamizare sau somalizare?” (Dil. 13 X 06) in capul unui articol
referitor, de fapt, la irakizare trebuie să avem, pentru a pricepe
despre ce e vorba, sumare cunoștințe de geografie, istorie și
politică internațională. Adevărate vedete, frecvent folosite in
vremea când au fost create, asemenea cuvinte nu și-au găsit locul
in dicționare tocmai pentru că in clipele lor de glorie nu era
nevoie să fie explicate. Și mai este un motiv: lexicografii sunt in
general reticenți in consemnarea noutăților, așteaptă ca noii
veniți in limbă să confirme prin frecvență și persistență. Or, in
cazul cuvintelor precum cele de mai sus, aplicabile hic et
nunc, frecvența scade dramatic atunci când ies din actualitate,
coborând in masa vocabularului, spre periferia acesteia. Ar trebui
sau nu să le consemneze dicționarele? In ce ne privește, vom
răspunde că trebuie, fie și numai pentru a le oferi explicația de
ințeles celor care nu au fost contemporani cu epoca lor de maximă
răspândire, când nimeni nu avea nevoie de un dicționar ca să i le
explice.
Nu toate cuvintele formate din
nume geografice sau etnice pe care istoria le aduce la un moment
dat in prim-plan sunt condamnate la uitare. Șansa supremă a unui
asemenea cuvânt este să se impună in limbajul de specialitate,
devenind termen noțional. In acest caz, locul lui in dicționare
este (sau ar trebui să fie) asigurat. Să ne oprim asupra câtorva
asemenea cuvinte, neinregistrate in dicționarele
românești.
Balcanizarea desemnează
fenomenul de fragmentare a Peninsulei Balcanice de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și inceputul secolului XX. Francezul
balkanisation are prima atestare in 1941, dar este larg
folosit, cu referire la alte țări decât cele balcanice, după
mijlocul anilor ’60, in special pentru a descrie evoluțiile de pe
continentul african. In engleză, prima atestare a verbului to
balkanise și a substantivului balkanisation este din
1920, intr-un text relativ la Țările Baltice, iar sensul originar,
de atomizare a unui teritoriu in mici state aflate in război a
căpătat o folosire mai generală, indicând orice stare de conflict
perpetuu intre facțiunile unei mișcări, aripile unei grupări etc.
In română avem atestări târzii, de după anul 2000, și pentru verb,
și pentru substantiv (“Partidul Popular (opoziție) ii acuză pe
socialiști că vor să «dezmembreze» și să «balcanizeze» Spania”;
“Risc de «balcanizare» in Spania? Catalonia a votat pentru
autonomie” R.l. 20 VI 06).
Finlandizarea (engl.
finlandization, fr. finlandisation) datează de la
inceputurile Războiului Rece, când micul stat nordic de la al cărui
nume in suedeză a fost format substantivul nostru a refuzat să
intre in nou-creata Organizație a Atlanticului de Nord (NATO) –
pentru a nu-l supăra pe marele vecin de la Răsărit, Uniunea
Sovietică, și a-și păstra autonomia internă, democrația și
capitalismul, s-a declarat neutră. La inceput, termenul era
peiorativ. “Astăzi finlandizarea constituie unul din numeroasele
concepte specifice generate de politica externă imperialistă…”
(Expres internaț. 20-26 XII 90 p. 6).
Libanizarea (fr.
libanisation, atestat 1985) desemnează fenomenul de
transformare a unei țări in teatrul unui perpetuu război civil care
opune etnii și religii diferite, după modelul Libanului intre anii
1975 și 1990. (“Criza iugoslavă tinde să se libanizeze”, Expr. Mag.
23-29 VII 91 p. 12)
Iugoslavizarea, petrecută
lângă granițele noastre cu mai puțin de un deceniu in urmă, este o
combinație de balcanizare (atomizare statală) și libanizare (război
civil): “Este o lume pe cale de iugoslavizare, in care fratele iși
va ucide fratele și fiul pe tată” (“22” 35 / 94 p. 9).
Vietnamizarea a fost
politica pornită in 1969 de președintele american Richard Nixon,
care viza retragerea americanilor din Războiul din Vietnam pe
măsură ce sarcinile lor erau preluate de sud-vietnamezi (fr.
vietnamisation și vietnamiser cu acest sens au prima
atestare in 1969, iar pentru a desemna modelul evoluției
sud-vietnameze decelabil in alte țări, cum ar fi Libanul, in 1979).
Cuvântul este atestat in românește cu primul sens (“Războiul din
Vietnam, de la «escaladare» la «vietnamizare»”, Historia I
06).
Irakizarea este o
vietnamizare parțială aplicată in Irak, predând o parte din
responsabilități autorităților locale, fără a contura insă și o
politică de retragere (“Astăzi in Irak, diferența este că am avut o
politică de irakizare inainte să căutăm o soluție de ieșire”, Dil.
19 I 07).
Albanizarea este sinonimă
cu instaurarea haosului și a anarhiei, așa cum s-a intâmplat in
minuscula republică scuturată după 1997 de prăbușirea unui joc
piramidal și de emigrarea masivă a populației disperate spre Grecia
și Italia (“Balcanii sunt amenințați de trei pericole, care poartă
numele a trei fenomene deja petrecute: albanizare (implozia
statului), iugoslavizare (tribalism și tendințe autoritariste),
bulgarizare (prăbușire economică totală)”, Z. de Iași 26 XI
99).
Bulgarizarea, așa cum am
văzut deja in ultimul citat, desemnează prăbușirea economică a unei
țări, precum Bulgaria in 1996-97, care a rămas fără monedă
națională (“Bulgarizarea spre care ne indreptăm in galop iși are
originile, și la noi și in sudul Dunării, in indecizia
guvernanților de a tăia in carne vie”, R.lit. 7 / 97 p.
2).
Sinonimul actual al bulgarizării
este grecizarea, iar pericolul acesteia pândește, se pare,
și România: “Grecizarea României. Asemănarea României cu Grecia nu
ține atât de cifre, cât de obiceiuri: creștere pe datorie, evaziune
fiscală, politizarea aparatului public, «cumpărarea» liniștii
sindicale. Din toate acestea, doar ultima mai poate fi evitată la
București” (“22” 16 III 10).
Dar pericolul cel mai mare, de
care, se spune, nu va scăpa nici o țară europeană, este desemnat de
un substantiv compus, eurabizarea: “«Eurabizarea» este
conceptul lansat de istoricul Bat Ye’or pentru a desemna procesul
de incorporare politică și culturală a Europei in lumea islamică.
Acest proces, spune ea, se desfășoară pe fondul unei penetrări
treptate a Europei de către arabi…” (“22” 2 VI 06).
Exemplificări și
datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți
găsi in ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente),
aflat in pregătire la Editura Logos.
ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, București). Filolog (absolvent de spaniolă-romană al Universității București). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista “Lumea” (1978-83), redactor la Editura Politică și ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor și administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător și publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferințe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătărețu, Făramiță Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul și conservele de casă. Dorințe: să aibă nepoți.