A fost odată o pisică, la fel ca orice altă pisică și totuși
nu chiar. A fost odată o pisică pe care o chema Mitsuru, dar ei
nu-i păsa.
Mitsuru deschisese prima oară ochii în bucătăria caldă și luminoasă
a familiei și fusese salvat de insistențele mezinei. Spre deosebire
de frații săi, care-l mai vizitau ocazional la gard, el își
petrecuse toată viața în confortul acestei case.
Își plimba zilele leneșe de pe o pernă pe alta. Lustruia cu mare
conștiinciozitate canapeaua de piele din sufragerie și trata cu
maximă atenție scaunul preferat al stăpânului casei. Pentru toate
dățile în care fusese alergat complet lipsit de eleganță de Joseph,
Mitsuru lăsa zilnic straie de blană pe scaunul acestuia, având
grijă să nu rateze vreun colțișor din scaunul moale și poros, ce
înghițea cu lăcomie părul de felină. Își aducea aminte, destul de
des, de existența câinelui din curte, un ciclop salivar ce făcea
mai multă umbră decât ar trebui, după cum îl descria, cu afecțiune,
Mitsuru. Avea o memorie fantastică pentru lucrurile care-l sâcâiau
pe Ciclop și le practica plin de devotament.
Pe Mitsuru îl plictiseau toate gesturile enervant de repetitive ale
stăpânilor. Le știa pe dinafară ritualurile, mersul și parfumurile.
Intuia, deși ar fi preferat să n-o facă, și sensul lătraturilor
dintre ei, le ghicea cu destulă exactitate reacțiile și efectele pe
care le generau.
Viața era în general plată pentru Mitsuru.
Când nici măcar religia sa, somnul, nu-l mai satisfăcea, își purta
blana roșcată, impecabilă, în iarba din curte și asculta
nonsensurile debitate de frații săi la hotarul gardului. Afla
atunci cele mai inutile informații despre strada lui, despre
cartierul lui, despre orașul, lumea și galaxia lui. Povești despre
păsări, un soi de ființe inferioare pe care frații săi le vânau,
drame feline despre motani trădați și gelozii, aventuri
nemaipomenite ale pisicilor ce se încumetau să exploreze lumea ce
aștepta la marginea cartierului și câte și mai câte. Toată
hărmălaia asta despre lucruri lipsite de importanță și, după cum
suspecta Mitsuru, de foarte multe ori mincinoase îl făceau să caște
cu grijă pentru mustățile sale perfecte.
Și totuși… undeva în pavilionul urechilor sale pufoase răzbătea
un mic ecou al poveștilor despre lumea de dincolo de gard. Undeva
în pavilion se strângeau cuvintele-cheie, cuvintele care trezeau
simțuri puse sub tăcere și visuri cenzurate. Căscatul plictisit al
lui Mitsuru era un camuflaj pentru scurtele oftaturi venite din
conștientul său timid. Desigur nu se trăda cu nimic lumii din jur,
primitivii aceia de frați nu aveau cum și de ce să înțeleagă
impulsurile sale rafinate. Așa că atunci când se sătura de
miorlăiturile lor se ridica alene, își îndrepta coada stufoasă și
mustățile perfecte și pornea în pas indiferent către confortul
inert al casei.
Leneș, ca Mitsuru, s-a terminat și vara. Mitsuru stătea mai mult la
geamuri acum, tolănit pe câte un pervaz călduț, și se mira de
culorile din curte. Ieșea ocazional și, când nu-l vedea nimeni,
dădea iama în câte o grămăjoară de frunze uscate. Îl amuza foșnetul
lor și iureșul de culori pe care-l stârnea: verde, galben, roșu,
arămiu. Îl bucura și faptul că astfel izbutea o mică răutate și îi
complica viața femeii de serviciu din casă. Dar cel mai greu i-a
fost să recunoască adevăratul motiv pentru care risca să-și
murdărească blana într-un mod atât de nedemn: își crea o mică
aventură.
Când a început să bată vântul și să cadă apa din nori, au încetat
și vizitele fraților. Au dispărut treptat și frunzele colorate. Iar
într-o zi a plecat Ciclopul. Curios, Mitsuru a făcut un efort
surprinzător pentru el și a mers până în fața cuștii, ocolind
bălțile gri și peticele de noroi în care-și lăsaseră amprenta
stăpânii. În cușca Ciclopului nu mai era nimic. Rămăseseră doar
mirosul de blană umedă și un os neterminat.
Au urmat zile și nopți triste pentru Mitsuru. Simțea că
universul, așa cum și-l modelase, sărăcea și se micșora constant,
fără să-i ceară cineva aprobarea. Nici în somn nu scăpa de micile
sale angoase. Visa curți fără garduri, pline de frunze colorate și
Ciclopi pe seama cărora se amuza superior. Dar cel mai des îi visa
pe frații săi. Își imagina tot felul de străzi și bulevarde pe care
ei alergau fără griji și restricții, aventuri incredibile, labe și
mustăți murdare care oftau cu mulțumire.
Într-o zi, pe la prânz, Mitsuru se trezi singur. Toți cei ai casei
erau plecați și era înconjurat de o liniște de care se săturase.
Trecu prin bucătărie, unde-l aștepta, ca de obicei, mâncarea. Nici
nu se uită la ea, era sătul de același miros și aceeași imagine a
farfuriei sale. Vizită biroul și aruncă o privire rece scaunului
moale și poros, se plimbă dezinteresat prin sufragerie și se opri
doar la pervazul dinspre stradă. Curtea era la fel de goală și la
fel de diferită de imaginile pe care le visa. De sub pervaz se
ridica domol căldura caloriferului și îi cuprindea lăbuțele curate.
Mitsuru stătea cu mustățile lipite de geam, toropit de căldură și
de tristețea visurilor sale. Se uita cu jind la porumbelul rătăcit
prin crengile pustii ale copacului și încerca să găsească o
explicație pentru lipsa propriilor sale aripi. Și-apoi intui
mișcarea lui finală.
La primul fâlfâit de aripi, Mitsuru se dezlipi de căldura geamului
și sări sprinten pe parchet. Când ajunse la ușă, porumbelul era
încă deasupra curții. Toți mușchii neantrenați ai lui Mitsuru,
toată agilitatea sa latentă izbucniră în urmărirea porumbelului. Ca
niciodată, poarta era uitată deschisă. Curtea nu mai avea garduri,
exact ca-n visul său. Mitsuru sări cu neatenție prin toate bălțile
gri, uitând complet de blana lui impecabilă și înțelegând, pentru
prima oară în viața lui plată, ce înseamnă libertatea fraților
săi.
Dincolo de poarta casei îl aștepta un nou univers, universul
grămăjoarelor de frunze ce nu dispar niciodată.
Și Mitsuru dispăru, cu un salt fericit, în curtea lui fără
garduri.