Miza integrarii (1)

Am intrat  intr-un an important. Acest al paisprezecelea an de dupa decembrie ’89 este cel dintai in care plecam la drum cu proiecte clare. Miza: integrarea euroatlantica si integrarea europeana. Putem incepe numaratoarea inversa. tinta cea mai indepartata: anii 2009-2010, cand leul nostru ar urma sa fie inlocuit cu euro. tinta cea mai apropiata: prima jumatate  a lui 2003, cand pe piata valutara vom trece de la referinta dolar la referinta euro. Alte tinte: mai 2004 – incheierea procesului de ratificare a aderarii Romaniei la NATO; sfarsitul anului 2004 – indeplinirea conditiilor cerute de Uniunea Economica si Monetara; sfarsitul anului 2005 – economie de piata functionala; 2007 – integrarea in Uniunea Europeana. Foaia de parcurs e completata, semnata si parafata. Depinde de noi respectarea itinerariului.
Este sigur ca anul 2003 nu va semana cu anii precedenti. Guvernul promite ca va accelera reformele structurale. In acelasi timp, in planul intai se afla reducerea deficitului comercial si promovarea unei politici stranse in domeniul salarial. Va fi astfel posibil ca deprecierea leului, mai lenta in acest an, sa nu mai aiba impact inflationist. Apoi, desi sunt asigurate conditiile ca politicile fiscale si monetare sa conlucreze bine, o politica salariala necorelata cu primele doua ar putea strica socotelile. Iata de ce, in 2003, o combinatie inspirata de politici economice va miza pe racordarea salariilor la eficienta muncii. Politica salariala stransa, ajustarea fiscala rationala si politica monetara prudenta constituie o combinatie de la care asteptam rezultate bune. Cu o conditie, insa: aplicarea grabnica si decisiva a unor programe structurale, de altfel cel mai greu de infaptuit.
De aici inainte nu mai pot fi acceptate nici inaintarea la intamplare, nici programe bine concepute doar pe hartie. E sigur ca tintele pentru anul 2003, pentru anii urmatori vor putea fi atinse cu conditia aplicarii unor programe riguroase de reducere a pierderilor din economia reala, de privatizare rapida, de reforme, care sa aduca atat castiguri considerabile de eficienta, cat si veniturile necesare. Altfel, degeaba vom astepta o schimbare esentiala in viata romanilor; degeaba vom astepta ca populatia sa nu mai stranga atat de mult cureaua, sa aiba bani ceva mai multi, sa consume ceva mai mult, sa inceapa sa traiasca altfel.
Populatia nu va trai altfel daca nu va deveni dominanta o noua balanta munca-bani. Trei tinte sunt legate direct de aceasta balanta: 1) despartirea economiei de vechile obiceiuri; 2) valorificarea rationala a resurselor; 3) organizarea unei productii performante de bunuri si de servicii. Solutia: renuntarea la cocolosirea marilor intreprinderi de stat care sa fie invatate cu un nou stil de viata, cel specific intreprinderilor private, fara sprijin bugetar, fara stocuri, fara obligativitatea partenerilor interni de a le prelua produsele chiar daca nu sunt corespunzatoare din punct de vedere calitativ.
De-a lungul anilor, cateva dintre intreprinderile statului au fost inscrise pe liste negre si propuse pentru lichidare. Cele mai multe, insa, au primit unda verde ca pot merge inainte. Dar ar fi dramatic ca ele sa mearga inainte asa cum au fost obisnuite pana acum. Fiindca nu mai e posibil ca neputinta multor agenti economici de stat de a realiza produse competitive sa fie suplinita de intelegeri oculte privind “vanzari” cu plata amanata la nesfarsit catre parteneri interni, tot de stat. Numai asa a fost intretinuta ideea falsa ca aceste intreprinderi… au piata. Acest fals, ce a devenit justificarea ca aceste intreprinderi sa produca, prin urmare sa-si mentina personalul, sa-si pastreze schemele manageriale hipertrofiate, sa primeasca  credite si… sa dea impresie ca reformele mai pot fi amanate, trebuie sa fie cel dintai trecut in somaj.
Pe plan intern, insa, schimbarile de mentalitati vor fi cele mai anevoioase. Dupa ce, timp de multi ani, am epuizat o buna parte din resurse intr-o incercare disperata de a trai mai presus de puterile noastre, ne-am trezit ca pretul consumului fara reforme nu mai poate fi platit. Aceasta obisnuinta, de care acum unei bune parti a populatiei ii vine greu sa se desparta, prelungeste supravietuirea vechilor structuri. Toate aceste “fixatii”, de care nu ne despartim usor, lovesc economia cu toata puterea ce le-a mai ramas. Serviciile sunt mult ramase in urma. Industria are surplus de forta de munca. In momentul in care se vorbeste de disponibilizari de personal, din dorinta de a se realiza o inviorare a productivitatii muncii, se ridica baraje de teama somajului. Pentru ca nu s-a dezvoltat, in paralel, un puternic sector privat, care sa-i absoarba pe cei ramasi fara lucru. Mai mult, din cauza vechilor reflexe, sectorul privat traieste sub nenumsrate amenintari.
Ce sanse mai avem? Numai una: sa intelegem ce ne-a tras inapoi, sa vedem unde ne aflam si ce avem de facut pentru a atinge toate tintele. Dar mai cu seama sa intelegem ca nu vom putea regenera societatea daca, intai si intai, nu vom regenera munca.