Dacă vrei să ajungi din Sălă la moară la Buteni cu carul tras de bivoli, trebuia să pornești cînd cocoșii se pregăteau să anunțe că se crapă de ziuă. Moș Petrion se încumeta la drum cu Joiana și Mura; chiar dacă l-ar fi prins noaptea tot avea unde să rămînă pînă la ziuă. Cînd ajungea în dreptul casei lui Pisău cobora din car, desfăcea lanțul de la șireglă și-l trecea peste spița roții din spate. Împiedeca roata să poată coborî Dealul Bicii fără ca animalele să se forțeze cu greutatea carului. Ajuns înspre pod la Podorele, desfăcea roata împiedecată și pornea cu zor pînă spre Moara lui Luțu din Prăjești. La canton dădea animalelor o găleată cu apă și cîte un braț de iarbă. Se adăpau pe rînd. Se apropia de gardul de păducei și se ușura. Începea să se facă ziuă. Trenuțul de Moneasa nu se auzea încă. Urca în car și pornea mai departe. După podul peste Valea Deznei se apropiau de drumul mare către Deniș. Se trezeau păsările zburînd zvîcnit către plopii de pe marginea drumului, apoi către cîmpul semănat cu grîu, oprindu-se în vreun păr pădureț.
Peste Valea Deznei plutea o pînză fumegoasă, erau curenții de aer formați de curgerea apei de munte. Răcoarea dinspre malurile apei ajungea pînă la el. Își îndesa mai bine clopul pe cap și îndemna vitele cu biciul: Hai Mura… hai Joiana… hai cu moșu!Moțăia în car după ce o cotise către Buteni pe drumul drept lăsînd în urmă piațul din Deniș. Trenulețul de Moneasa transporta lemnele din pădurile dinspre Izoi. Erau lemne frumoase, de fag dar și de brad de pe Valea Zugăului. În tinerețe lucrase și la pădure. După ce adunau recolta de pe cîmp mergeau să lucreze la pădure. Stînjenarii doborau lemnele cu fierestraiele. Lemnul era curățat de crengi, fasonat la dimensiuni, apoi adunat pentru transport pe calea ferată. Cînd cădea prima zăpadă pămînturile erau deja curățate și arate. Cum ieșea din Deniș și trecea linia ferată, se uita cu jind la pămînturile bogate și drepte ale deniștenilor. Marginile drumului erau străjuite de duzi groși și rămuroși. Era o vreme cînd tot felul de oameni adunau în saci frunze de dud. Erau crescătorii de viermi de mătase.
Valea Crișului Alb sosea peste țarini lată și sclipicioasă dintre frunzișurile arinilor și ale sălciilor. Avea spume pe margini. La mina din Brad spălau aurul cu apele Crișului, de aceea-i ziceau Alb. Mai avea doi frați: Crișul Negru ce trece prin Tinca și Crișul Repede ce trece prin Oradea Mare. Cele trei ape se unesc undeva în Țara Ungurească, apoi se varsă în Tisa și de acolo în Dunăre. Cum s-ar zice vin iar la noi acasă. Moș Petrion ajungea la podul de peste Criș ziua, alteori după-masă. De acolo putea fi zărită clădirea morii. Cum se apropia de moară stoluri de păsări veneau către țarini, altele planau către cer. Doar ele ce mai spărgeau muțenia ținuturilor zărăndane. Mai oprea carul, se dădea joc de pe saci, făcea cîțiva pași înaintea lor, vorbea cu ele, le îndemna la drum.
Ajuns în curtea morii, desprinde bivolii din jug și-i leagă de loitra carului. Le așează un braț de fîn, să rumege în voie, ia sacii în spate, cîte unul, și-i lasă lîngă cîntar. Pregătește alți saci pentru făină.
Urcă la etaj, acasă la fiu-său. Nora pregătește întorsuri cu cartofi, are în față și un pahar cu vinars. Coboară la animale, își face de lucru pînă ce-i vine rîndul la măcinat. Oameni de pe toate satele: Chisindia, Berinderi, Joia Mare, Deniș… Spre seară, cu carul plin de saci cu făină, se îndreaptă spre casă. Cum trece podul pietruit de peste Criș, parcă se simte mai acasă. Crișul curge înspumat. Animalele sînt odihnite, înaintează cu tragere de inimă. Printre duzii de pe marginea drumului, simte că vîntul prinde puteri, urmează valea Crișului și-l lasă pe moș în pace. Începe să se întunece dar este deja în Strîmtură, pe lîngă Valea Deznei. Stă parcă în loc valea asta, nu e grăbită ca și Crișul. Se întinde pe spate cu fața la cer peste sacii cu făină, parcă-i mai trece oboseala. Zece kilometri încolo și zece înapoi. Nu e puțin lucru cu doi bivoli. Urcă Dealul Bicii încurajînd bivolii. Coboară și merge înaintea lor. Tarhatul este greu, să nu se sperie de ceva sălbăticiune. Țipenie de om. E noapte bine cînd intră în curtea casei. Îl așteaptă baba Riuca, veselă că s-a întors cu bine. Mîine poate deja pregăti scoverzi, langoșe, întorsuri, pîine de casă albă. Să încerce făina albă de la moroacă. Desprinde bivolii de la jug. Intră singuri în grajd. Nici nu mai descarcă sacii, îi lasă în car pînă mîine. E prea obosit.
Moara din Prăjești face și ea făină, dar nu așa de albă ca moroaca. N-are pietre de moară așa de moderne și nici sitele nu sînt așa de fine ca la Buteni. Moara austriacă este de neîntrecut. Moara lui Luțu e bună de-acum pentru făina de mălai, de orz și ovăs.
La moară a auzit oamenii povestind că în țară în unele locuri sătenii își unesc pămînturile și le lucrează împreună. Adică se formează gospodării agricole. Cine nu vrea să se înscrie este lămurit. Altfel pierde toate drepturile și-i cresc dările către stat. Nu-i vine să creadă că va trebui să dea pămîntul la colectiv, poate prin alte părți pe unde este pămînt mai roditor. Ce să scoată ei cu tractoarele de pe dealurile din Sălă? Nici nu pot urca cu tractoarele pe dealurile noastre. La noi nu-i Rusia. Umblase mai mult în părțile vestice, în pusta maghiară și către Banat și Bihor, acolo era pămîntul drept, acolo să facă ei colhoz…. Ce dacă scrie la București în ziare că în Bărăgan și Ialomița s-a recoltat atîta și atîta… Acolo-s altfel de pămînturi. Ei nici porcul nu-l îngrașă ca la noi, au o purcică de 60 de kilograme pe care o taie la Crăciun.
Pe lîngă zidul morii, dincolo de apa ce cade către turbină, este locul unde se adună rumegușul de la gater. Era rumeguș vechi, dacă-l scormoneai dădeai de straturi calde. Dorin se juca în rumeguș cum alți copii se jucau în nisip.
Cobora în curtea morii la atelierul mecanic, cei din sat mergeau acasă, alții dormeau acolo, în incinta morii. Seara stăteau de pază, aprindeau un bec mare și strălucitor deasupra ușii, unde erau o masă, cîteva scaune și un pat pentru cel care era de serviciu. Pe drum se auzeau căruțe și mașini sfîrîind în liniștea nopții. Apele plescăind ale Crișului se auzeau numai cînd era timp ploios. Rămînea cu ucenicii la pîndă în întuneric pînă cînd venea mamă-sa să-l ducă la culcare. Era smolit pe mîini de cum meșterise la mașinile aflate la reparat. Îi punea apă călduță în lavoar, unde-și bălăcea mîinile înroșite de ea.
Fragment din romanul Pagina de gardă