Marek Krajewski s-a născut pe 4 septembrie 1966 la Wroclaw, în Polonia. De profesie lingvist, Krajewski a debutat în 1999 cu romanul „Moarte la Breslau”, primul dintr-o serie de cinci volume care-l au drept protagonist pe comisarul Eberhard Mock. A devenit unul dintre cei mai buni și mai cunoscuți autori polonezi contemporani, romanele sale fiind traduse în peste 20 de limbi, printre care engleză, franceză, germană și spaniolă. „Moarte la Breslau” este primul roman tradus în limba română al lui Marek Krajewski.
BRESLAU, SÂMBATA, 13 MAI 1933
ORA UNU DIMINEAȚA
Madame le Goef, o unguroaică, dar care își luase nume franțuzesc, știa cum să facă rost de clienți. Nu cheltuia niciun bănuț pe anunțuri sau publicitate în presă, și acționa fără intermediari. Având încredere în intuiția ei fenomenală, își notase din cartea de telefon și adrese din Breslau cam o sută de nume. Împreună cu o prostituată superbă, care avea multe relații în lumea bună, a examinat lista, dovedindu-se că majoritatea numelor erau de oameni bogați. Pe lângă aceasta, Madame a întocmit o listă cu doctorii din Breslau, precum și cu profesorii de la Universitate și Colegiul Tehnic. A trimis tuturor acestor bărbați bilete discrete, în plicuri obișnuite, prin care îi anunța că se deschisese un nou club care putea să satisfacă și cele mai mari exigențe ale domnilor. Al doilea val de reclame a inundat cluburile pentru bărbați, saunele, cafenelele și théâtres variétés. Garderobierele și portarii răsplătiți cu generozitate pentru eforturile lor – fără să-i cunoască pe peștii de la care primeau deja bani ca să le facă rost de fete – strecurau în mâinile sau hainele invitaților cartonașe parfumate cu o Venus în ciorapi negri și joben.
În ciuda pioasei indignări a presei și a celor două procese în justiție, clubul lui Madame le Goef a devenit faimos. Clienții profitau, acolo, în diverse moduri, de farmecele a treizeci de fete și doi bărbați tineri. În acest salon nu lipseau câtuși de puțin numerele artistice. „Actrițele“ era recrutate din rândul personalului sau, așa cum se întâmpla cel mai des, spectacolele, generos remunerate de clienți, erau date de către dansatoarele de la „Imperial Cabaret“ sau alte teatre mici. Două seri erau destinate stilului oriental (cu dansuri – nu numai din buric – executate de câteva „egiptene“, care erau de fapt angajate la cabaret), două stilului clasic (bacanale), una dansului obscen german (pe genul „Heidi în chiloți de dantelă“) iar una era rezervată clienților speciali, care închiriau tot clubul pentru întâlniri discrete. Lunea, stabilimentul era închis. În scurt timp, s-au introdus și rezervările prin telefon, iar conacul prusac numit „micul Lohe“ din Opperau, foarte aproape de Breslau, a devenit faimos în tot orașul. Capitalul băgat în afacere a fost repede recuperat, cu atât mai mult cu cåt Madame nu era singurul investitor. Majoritatea cheltuielilor erau suportate de Comandamentul General al Poliției din Breslau. Costurile stabilimentului nu erau returnate doar sub formă de bani. Și așa, toată lumea era mulțumită, inclusiv majoritatea clienților ocazionali sau fideli. Numărul celor din urmă tot creștea. Pentru că unde în altă parte putea profesorul de studii orientale Otto Andreae – înarmat cu un khanjar și purtând un turban – să fugărească o hurie fără apărare ca s-o posede apoi pe un maldăr de perne roșii? Unde în altă parte putea directorul Teatrului Municipal, Fritz Rheinfelder, să-și expună spatele gras dulcilor lovituri ale cizmelor de călărie purtate de o amazoană zveltă?
Madame îi înțelegea bine pe bărbați și era fericită că le putea satisface dorințele. Avusese, recent, un astfel de moment de împlinire când găsise pentru inspectorul-adjunct de la Secția Omucideri, Eberhard Mock, două fete care știau să joace șah. Madame îl simpatiza în mod deosebit pe omul acela îndesat, cu păr negru, des și ondulat. Inspectorul nu uita niciodată să-i aducă flori lui Madame și mici cadouri pentru fete, care erau încântate să-l servească. Era un tip taciturn și echilibrat, căruia îi plăceau șaradele, jocul de bridge, șahul și blondele cu forme pline. La Madame le Goef putea să-și satisfacă toate poftele, fără niciun fel de inhibiții. Venea în fiecare vineri la miezul nopții, intra pe ușa din spate și, fără să se oprească să se uite la spectacolul de pe scenă, indiferent despre ce era vorba, se ducea în camera lui preferată, unde îl așteptau două odalisce. Ele îl schimbau într-un halat de mătase, îi ofereau caviar și vin roșu de Rin. Mock stătea nemișcat, doar mâinile i se plimbau pe pielea de alabastru a sclavelor sale. După cină, se așeza cu una dintre ele la o partidă de șah. În acest timp, cealaltă se băga sub masă și îi făcea ceva cunoscut încă din preistorie. Fetei care juca șah cu el i se spusese că fiecărei mișcări reușite îi corespundea o anumită poziție erotică. Astfel, după ce lua un pion, un nebun, sau orice altceva, Mock se ridica de la masă și se trântea cu partenera lui pe canapea, unde făcea sex câteva minute în respectiva poziție.
Conform regulilor stabilite de el însuși, Mock nu avea voie să-și satisfacă dorința dacă una dintre adversarele sale îl făcea șah mat. Se întâmplase o singură dată, iar el se ridicase, le dăduse fetelor câte o floare și plecase, ascunzându-și furia și frustrarea sub un zâmbet de bufon. De atunci, nu-și mai îngăduise niciodată să nu se concentreze la maximum în fața tablei de șah.
După o partidă atât de lungă, Mock se odihnea pe canapea, citindu‑le fetelor reflecțiile sale asupra caracterului oamenilor. Aceasta era cea de‑a treia pasiune a sa, pe care și-o dezvăluia doar în clubul lui preferat. Criminalistul – un mare amator de literatură veche, care își uimea subordonații cu lungi citate în latină – îi invidia pe Nepos și Theophrastus și reda, nu fără oarece înclinații literare, trăsăturile de caracter ale indivizilor pe care îi întâlnea. În constatările sale se baza atât pe propriile observații, cât și pe dosarele poliției. În general, reușea să facă în fiecare lună portretul moral al cåte unui personaj, dar, în același timp, completa portretele existente deja cu informații proaspete. Noile descrieri, precum și trăsăturile noi de caracter care se adăugau le zăpăceau mințile fetelor și așa obosite. Dar, chiar și așa, ele stăteau la picioarele lui Mock, se uitau în ochii lui rotunzi și simțeau bucuria care umplea sufletul clientului lor.
Într-adevăr, criminalistul Mock era fericit, iar când pleca – de obicei pe la trei dimineața – le dădea mici cadouri fetelor și un bacșiș portarului somnoros. Buna dispoziție a lui Mock se răsfrângea și asupra taximetristului care îl ducea de-a lungul Gräbschener Strasse, liberă la acea oră, până la marea clădire din Rehdigerplatz, unde adormea lângă nevastă, ascultând ticăitul ceasului și strigătele căruțașilor și lăptarilor.
Din păcate, în noaptea dintre 12 și 13 mai, inspectorul-adjunct Eberhard nu-și găsise fericirea în brațele fetelor lui Madame le Goef. Tocmai punea în practică o interesantă apărare siciliană când Madame a bătut încet la ușă.
După o clipă a ciocănit din nou. Mock a oftat, aranjându-și halatul, s‑a ridicat și a deschis ușa. Chipul său era lipsit de expresie, dar Madame își închipuia ce simțea acel om care fusese întrerupt dintr-o complicată manevră șahisto-erotică.
– Dragă domnule, îi spuse patroana clubului, scutindu-l de scuze inutile, adjunctul dumneavoastră vă așteaptă jos.
Mock îi mulțumi politicos, se îmbrăcă în grabă – ajutat de îndatoritoarele lui gheișe, dintre care una îi legă cravata, iar cealaltă îi închise nasturii de la pantaloni și cămașă – scoase din servietă două cutiuțe cu bomboane de ciocolată și își luă rămas-bun de la șahistele neconsolate. Îi aruncă un „noapte bună“ lui Madame și coborî în fugă scările, dând apoi nas în nas cu adjunctul său, care stătea rezemat de abajurul din cristal al unei lămpi de pe hol. Clinchetul cristalelor sună ca o avertizare.
– Marietta von der Malten, fiica baronului, a fost violată și ucisă, spuse Max Forstner cu vocea întretăiată.
Mock coborî treptele de la intrare până în stradă, se urcă în mașina sa, un Adler negru, trânti portiera un pic cam tare și își aprinse o țigară. Forstner se așeză repede la volan și ambală motorul. Porniră în tăcere. Trecuseră deja podul de pe Lohe până să-și adune Mock gândurile.
– Cum de m-ai căutat aici? îl întrebă inspectorul-adjunct, uitându‑se cu atenție la zidurile cimitirului orășenesc care treceau pe lângă el, în partea dreaptă. Acoperișul triunghiular al crematoriului se profila deslușit pe cer.
– Inspectorul-șef de la Secția Omucideri, doctorul Mühlhaus, mi-a sugerat unde ați putea fi. Forstner dădu din umeri de parcă ar fi preferat să spună: „Toată lumea știe unde este Mock vineri.“
– Îți permiți prea multe libertăți, Forstner. Mock îl privi cu subînțeles. Încă ești doar adjunctul meu.
Aceste cuvinte păreau amenințătoare, dar lui Forstner nu i-au făcut nici cea mai mică impresie. Mock nu-și lua ochii de la fața lătăreață („ticălos mic, gras și cu părul roșu,“ se gândea el) și a decis pentru a „n“‑a oară, împotriva rațiunii, să-l distrugă pe subordonatul său insolent. N‑o să-i fie ușor, deoarece Forstner fusese primit la Secția Omucideri când preluase comanda noul comisar de poliție, Obergruppenführer S.A. Edmund Heines, un nazist fanatic. Mock aflase că adjunctul său nu numai că era protejatul lui Heines, dar se și lăuda că e în relații bune cu noul comandant suprem al Sileziei, Helmuth Brückner, care fusese impus acolo la scurt timp după ce naziștii câștigaseră alegerile pentru Reichstag. Dar criminalistul lucra în poliție de aproape un sfert de secol și știa că oricine poate fi distrus. Câtă vreme el mai avea putere și câtă vreme șeful Secției Omucideri era bătrânul francmason cu vederi largi, Heinrich Mühlhaus, putea să-l țină pe Forstner departe de cazurile importante și să-l pună să aresteze, de exemplu, prostituatele de pe lângă Hotelul Savoy din Tauentzienplatz sau să-i ia la întrebări pe homosexualii de sub statuia împărătesei Maria Tereza de pe promenada de lângă Școala de Arte Frumoase. Ceea ce îl enerva cel mai tare pe Mock era faptul că nu-i cunoștea lui Forstner nicio slăbiciune – dosarul lui era curat, iar din observațiile lui zilnice se desprinsese o singură concluzie: „un maniac cretin“. Legătura strânsă cu Heines, despre care se știa bine că e homosexual, îi stârnea lui Mock bănuieli scabroase, dar asta nu era suficient ca să-l supună voinței sale pe Forstner, acea „cârtiță“ a Gestapo-ului.
Se apropiau de Sonnenplatz. Orașul vibra de o viață mai puțin vizibilă. Un tramvai care ducea muncitorii din schimbul doi de la fabrica Linke, Hofmann & Lauchhammer huruia pe colț, iar lumina felinarele cu gaz pâlpâia. Au făcut-o la dreapta pe Gertenstrasse: căruțe cu cartofi și varză se îngrămădeau lângă piața acoperită, îngrijitorul unei clădiri în stil art-nouveau din colțul cu Theaterstrasse repara o lampă și înjura, doi bețivi încercau să acosteze niște prostituate care se fâțâiau mândre prin fața sălii de concerte, cu umbreluțele lor de soare. Au trecut de expoziția de mașini cu vânzare a firmei Kotschenreuther și Waldschmidt, de clădirea Parlamentului Sileziei și de mai multe hoteluri. Din cerul noptatic cădea o ploaie fină precum ceața.
Adlerul a tras pe dreapta la capătul îndepărtat al Gării Centrale, vizavi de baia publică. Au coborât amândoi. Hainele și pălăriile lor au fost degrabă acoperite de un strat de apă cu praf. Burnița a udat imediat barba neagră lui Mock și obrajii proaspăt rași ai lui Forstner. Se strânseră mai mulți polițiști în uniformă și lucrători feroviari care vorbeau pe un ton ridicat. Fotograful poliției, Helmut Ehlers, cu șchiopătatul său caracteristic, tocmai se apropia de locul crimei.
Polițistul cel bătrân, care era întotdeauna trimis la cele mai sinistre crime, veni la Mock ducând în mână o lampă cu parafină.
– Sergent Emil Koblischke de la Secția Omucideri, la raport, se prezentă el fără să mai fie nevoie; inspectorul-adjunct își cunoștea foarte bine subordonații. Koblischke își ascunse țigara în palma făcută căuș și se uită cu un aer grav la Mock.
– Unde ajungem noi, dumneavoastră și cu mine, e sigur vorba de o treabă împuțită. Îi indică din privire un vagon-restaurant pe care scria „BERLIN-BRESLAU“. Iar chestia de acolo e a nabii de nasoală.
Toți trei pășiră peste corpul țeapăn al angajatului de la căile ferate, aflat pe culoar. Avea fața umflată, împietrită de groază. Nu se vedea niciun strop de sânge. Koblischke luă cadavrul de guler și îl ridică în șezut; capul îi căzu pe o parte și, pe când polițistul îi trăgea în jos gulerul, Mock și Forstner se aplecară să vadă mai bine.
– Adu lampa mai aproape, Emil. Nu văd nimic, zise Mock.
Koblischke puse lampa mai aproape și întoarse cadavrul cu fața la el. Îi scoase un braț din uniformă și cămașă, apoi trase tare de material, dezgolindu-i spatele și umerii. Mută lampa cu parafină și mai aproape. Polițistul văzu mai multe semne roșii cu umflături vineții pe ceafă și omoplați. Între omoplați se aflau trei scorpioni striviți care muriseră.
– Trei insecte de astea sunt în stare să omoare un om? Era prima dată că Forstner își mărturisea ignoranța.
– Nu sunt insecte, Forstner, sunt arahnide. Mock nici nu încercă să-și ascundă disprețul. Dar, în afară de asta, examenul medico-legal abia urmează.
Polițistul avea oarecare îndoieli cu privire la felul în care murise lucrătorul feroviar, dar cauza morții celor două femei din vagonul-restaurant era cât se poate de evidentă.
Mock se trezea adesea reacționând la cele mai groaznice vești cu gânduri perverse, iar în fața unei priveliști șocante, cu amuzament. Când îi murise mama, la Waldenburg, primul său gând fusese la ordine: ce era de făcut cu vechiul divan masiv care nu putea fi scos afară nici pe fereastră, nici pe ușă? La vederea țurloaielor subțiri și livide ale unui cerșetor nebun, care bătea cu cruzime un cățeluș lângă vechiul sediu al poliției de pe Schuhbrücke nr. 49, izbucnise într-un râs nestăpânit. Așa că și acum, când Forstner alunecă în băltoaca de sânge de pe podeaua vagonului-restaurant, Mock pufni în râs. Koblischke nu se aștepta la asemenea reacție din partea inspectorului-adjunct. Și el văzuse multe la viața lui, dar priveliștea din vagonul-restaurant îl făcu să se cutremure pentru a doua oară. Forstner părăsi vagonul, iar Mock începu să caute probe.
Marietta von der Malten, o fată de 17 ani, zăcea pe podea, goală de la talie în jos. Părul des, de un blond cenușiu, îi cădea pe umeri îmbibat de sânge ca un burete. Fața îi era schimonosită, de parcă ar fi paralizat subit. Intestinele îi erau risipite pe lângă burta spintecată. Stomacul sfâșiat dădea la iveală niște resturi de mâncare nedigerată. Mock observă ceva în cavitatea ei abdominală. Stăpânindu-și greața, se aplecă peste trupul fetei. Duhoarea era insuportabilă. Lui Mock i se puse un nod în gât. Prin sânge și mucus se mișca un scorpion mic, dar viguros.
Forstner își vărsă și mațele la toaletă. Koblischke sări caraghios când simți că strivește ceva sub talpă.
– Scheisse, sunt mai mulți, strigă el.
S-au uitat cu atenție prin colțurile vagonului-restaurant și au omorât încă trei scorpioni.
– Noroc că nu ne-a înțepat niciunul. Koblischke răsuflă anevoie. Altfel am fi întinși pe jos ca tipul ăla de pe culoar.
După ce au fost siguri că nu mai există în vagon niciuna dintre acele creaturi sinistre, s-au apropiat de a doua victimă, Mademoiselle Françoise Debroux, guvernanta fiicei baronului. Femeia în jur de 40 de ani zăcea tråntită pe spătarul unei canapele. Cu ciorapii rupți și varice pe gambe, îmbrăcată într-o rochie modestă cu guler alb, ridicată până la subțiori, cu părul smuls și răsfirat din cocul ei de fată bătrână. Dinții îi erau înfipți în limba umflată. Avea un cordon de draperie strâns înfășurat în jurul gâtului. Mock cercetă corpul cu o scârbă vizibilă și, spre ușurarea lui, nu mai văzu alt scorpion.
– Asta-i cea mai ciudată chestie, zise Koblischke și arătă spre peretele tapetat cu un material în dungi de culoare bleumarin. Se vedea ceva scris între ferestrele vagonului. Două rânduri de semne ciudate. Inspectorul-adjunct de la criminalistică se apropie să le vadă mai bine. Din nou i se puse un nod în gât.
– Da, da… Koblischke înțelese imediat. E scris cu sânge…
Mock îi spuse îndatoritorului Forstner că nu vrea să fie dus acasă cu mașina. A luat-o încet, pe jos, cu haina descheiată. Simțea povara celor 50 de ani ai săi. După o jumătate de oră, a ajuns într-un loc cunoscut. S‑a oprit în pragul porții unei clădiri de pe Opitzstrasse și s-a uitat la ceas. Ora 4. La ora asta, de obicei se întorcea de la „partida de șah“ de vineri. Totuși, niciuna dintre acele rafinate partide nu-l obosise ca experiența din acea zi.
Lungit lângă soția sa, asculta ticăitul ceasului. Înainte să adoarmă, și‑a amintit o scenă din tinerețe. Student fiind, la 21 de ani, stătea la moșia unor rude îndepărtate de lângă Trebnitz și flirta cu soția administratorului acelui conac. În cele din urmă, după mai multe tentative nereușite, aranjase o întâlnire de amor cu ea. Stătea pe malul râului, sub un stejar bătrân, încredințat că venise ziua în care avea să-și satisfacă poftele cu trupul ei voluptuos. Fumând o țigară, a ascultat ciondăneala unor fete care se jucau pe celălalt mal al râului. Nemiloasele făpturi fugăreau, țipând, o fată șchioapă, căreia îi spuneau că e o schiloadă. Copila stătea aproape de apă și se uita în direcția lui Mock. În mâna întinsă ținea o păpușă veche, rochița cârpită i se umfla de la vânt, pantofii ei abia lustruiți erau împroșcați cu noroi. Mock își dădu seama că îi amintea de o pasăre cu aripa ruptă. Uitându-se la fată, începuse brusc să plângă.
Nici acum nu-și putea reține lacrimile. Nevastă-sa mormăia ceva în somn. Mock deschise fereastra și lăsă ploaia să-i bată pe fața înfierbântată. Și Marietta von der Malten fusese șchioapă, iar el o cunoștea de când era copilă.
Fragment din romanul cu același nume în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere de Alexandru Macovescu