După un debut fulminant la o vârstă când alții încep deja să facă bilanțuri, Ioan Es. Pop a înțeles repede cât de amăgitoare este gloria aici, la Porțile Orientului, într-o literatură în care laudele se împart, cu lejeritate, aproape oricui, fără prealabile piruete hamletiene. De aceea, în loc să-și trăiască triumful și să iasă iute în față, cum l-ar fi îndreptățit comentariile tușante venite din toate părțile, poetul a preferat înțeleapta rezervă, jenat nițel, însă și amuzat de zarva iscată în jurul numelui său, de parcă ar fi fost vorba despre altcineva, despre un străin, bizar uzurpator al propriei persoane.
Instalat confortabil într-o expectativă ironică, prielnică observației, și-a camuflat nemulțumirile și revolta în masca unei perfecte afabilități. În atitudinea aceasta aparent defensivă se descifrează lesne superioara detașare a unui spirit tolerant, malițios fără răutate, lipsit de puseuri justițiare, benign în fond, de o subtilitate înflorind ades într-un zâmbet care pe mulți îndrăzneți îi va fi făcut de ocară.
Discret și politicos, lipsit de orgoliul strident al insului resentimentar și mereu pus pe harță, autorul a primit cu recunoștință și modestie, fără iluzii, omagiul vocilor de prim-plan ale criticii, concretizat în distincțiile râvnite de întreaga breaslă (Premiul USR, Premiul Academiei etc.). Pățit, maramureșeanul exilat în Capitală (și nevoit să pună umărul, pentru a supraviețui, la ridicarea monstruosului edificiu al Casei Poporului) știa cu ce preț se plătește luxul de a trăi exclusiv din scris. Și, spre onoarea sa, nu a consimțit la asemenea jertfă. Nu și-a vândut condeiul, dar nici nu l-a pus în cui, excedat de inutilitatea păguboasei îndeletniciri. Stau mărturie volumele publicate, într-un ritm constant, din 1994 (când apărea ieudul fără ieșire) încoace: porcec (1996), pantelimon 113 bis (1999), podul (2000), petrecere de pietoni (2003) și, în tandem cu Lucian Vasilescu, confort 2 îmbunătățit (2004). Atât. Nu e mult, având în vedere că două dintre opurile enumerate nu depășesc dimensiunile plachetei.
Ultima carte scoasă de sub tipar se intitulează (oare de ce nu mă mir?) no exit și e primaculegere aproape completă (antologie îngrijită și prefațată de Dan C. Mihăilescu, în colecția “Scriitori români”, Editura Corint, 2007) din textele autorului care, clasicizat de-acum, trece drept cel mai important poet din literatura noastră postceaușistă. Nu vă încruntați! Nu am de gând să consimt necritic la entuziasmul comentatorilor contaminați de cultul fanatic al ierarhiei și să mă transform într-un devot obedient. De altfel, pe coperta unui volum mai vechi, Ioan Es. Pop selecta fragmente și din câteva raderi, semn că delirul encomiastic nu i-a căzut bine. Din dorința de a nu păcătui în același fel, nu voi repeta agasantul refren despre “numărul unu al generației”, “liderul nouăzecist” etc. Dar, oricât de jenantă ar fi, jerba superlativelor țâșnește totuși dintr-un izvor curat, în apele căruia imaginea operei poate deveni transparentă. Cu condiția să-ți exersezi nițel ochiul și să nu te lași atins de elanuri factice.
Într-adevăr, poezia lui Ioan Es. Pop pretinde o receptare mai puțin înfocată, o atenție care vizează reacțiuni complicate sau, oricum, intraductibile în limbajul frust al emoțiilor. Frapantă, unitatea de ton a discursului (reglat la un diapazon discret, menit să traducă starea de grație) lasă impresia monotoniei, cu efect narcotizant la nivelul acelei afectivități periferice alimentate de percepția imediată. Iată de ce cade imediat în capcană cititorul leneș, incapabil să sintetizeze, prin reflecție personală, informațiile furnizate de simțuri. Însă odată depășit acest prim nivel, rudimentar, calibanic, al lecturii, uniformitatea discursului se lasă descifrată, surprinzător, în cu totul altă cheie, ca expresie a unei inflexibile voințe de obiectivare și a unei intens solicitate predispoziții contemplative – exigență preliminară pe care versul o satisface întotdeauna, în ciuda diversității formulelor experimentate. Obstinația de a nu face concesii retoricii este și motivul ce garantează autenticitatea mărturisirii, șoptită, iar nu strigată în gura mare. Ca atare, luciditatea impune brevilocvența, dizolvând patosul: “se vor spune mâine lucruri mari,/ dar nu atât de mari încât/ lumea să nu rămână aceeași” (lumile livide).
Comentatorii au spus multe lucruri interesante despre tragismul viziunii, pustiul sufletesc, anxietatea, groaza și întregul cortegiu al trăirilor care semnalizează iminența sfârșitului, despre geografia morții invadatoare, oroarea de a exista, angoasa, mizeria condiției umane. Neoexpresionism, bacovianism, biografism, textualism, postmodernism – s-au repezit să pună eticheta câțiva pedanți (disputa optzecism/ nouăzecism e încă actuală). La o adică, precursorii ies și ei repede la iveală. Amintesc doar, la întâmplare: Blaga, Sorescu, Mazilescu. N-are rost să insist. Din aglutinarea prefabricatelor nu se construiește decât un prestigiu de virtuoz. Dar performanța uimitoare a lui Ioan Es. Pop e departe de a se rezuma la un gen oarecare de abilitate meșteșugărească. În loc să joace comedia intertextualității la vedere (nu i-ar fi fost greu), ca un chițibușar erudit pus pe șotii, autorul ieudului fără ieșire a asimilat organic literatura, topită parcă în substanța unui cuvânt captiv ce tânjește, însângerat, spre lumină. Uvertura volumului se îngână pe aceleași acorduri: “cu acești ochi cu care n-am văzut/ niciodată la mai mult de-un metru depărtare,/ adulmec lumina ca pe un lucru străin/ și pe cale de dispariție,/ carne peste carne în carne sub carne,/ și cred că abia acum încep să o văd mai bine,/ o pastă mai groasă ca metalul și mai grea ca apa,/ altfel cum s-ar scufunda la așa adâncimi?”.
Iată că, în pofida așteptărilor, ieșirea la lumină (în lume, și dincolo de ea) devine zbor întors, coborâtor, pecetluind pentru totdeauna durerosul prizonierat. Omul lui Ioan Es. Pop e dintru început sechestrat într-o imensă cușcă supraetajată, labirint opac, acoperit de straturi concentrice în care se ascund tot soiul de capcane, ca niște exasperante cutii chinezești. No exit. Asta e sentința definitivă, irevocabilă. Omul singur (femeia nu apare invocată nici măcar ca absență), confruntat cu infernul din sine însuși. În consecință, moartea își întinde trupul pretutindeni, pe harta unei realități comprimate simbolic și desemnând spații închise, circumscrise biografic, fie că în cauză e o anume localitate (ieudul, văraiul, șomcuta mare sau Orașul, Capitala, Bucureștiul), fie odaia (camera 305 de pe Oltețului 15 ori cea din Pantelimon 115 bis), fie mormântul, localizat la rigoare în adâncul propriului trup. Între evaziune și regresiunea înspăimântată, ad uterum (“ies rar și când ies pereții tremură tot mai vlăguiți/ după efortul expulziei”), între lumina vag presimțită și întunericul călduț al spațiilor închise, sufocante (“pereții se apropie pe/ zi ce trece, ca niște valuri de aluat”) oscilează necontenit, mânat de impulsuri nedeslușite, locuitorul însingurat al unui univers fără soluție.
Dintr-un loc blestemat și obscur se strecoară parșiv în lume fiorul de gheață al morții, imperceptibil o vreme (“sfârșitul începe lent, el seamănă bine cu viața”) dar resimțit apoi în toată grozăvia lui (“autobuzele umblă pline cu morți”), otrăvind gândul cu imaginile ireversibilei destrămări (“tot ce iubesc obosește deodată, începe să gonească spre stingere, se grăbește să devină cenușă”), scoase din experiența directă. Sursa ce alimentează angoasa nu e, totuși, mereu activă. Beția și somnul, de pildă, pot fi un bun analgezic. Dar efectul drogului nu durează, fapt care stârnește apoi și mai acut spaima, greața de viață: (“totul pare firesc, când beau mi-e mai bine,/ totuși adesea urcă-n unghii un frig cum nu se află pe pământ”).
Singura terapeutică eficientă constă, așadar, în surdinizarea palpitului vital până la uitarea de sine, pentru că “o viață trăită la flacără joasă înseamnă o moarte scăzută la jumătate”. În schimb, intensificarea senzațiilor accentuează oroarea, făcând de nesuportat umilința de a exista fără rost, ca o bucată de materie putrescibilă, excrescență (vezi semantismul bogat al “unghiei”) grefată fără rost pe trupul inert, de cadavru. Cumplita pedeapsă cere, firesc, expierea, și anticipează prezența unei divinități teribile, greu de îmblânzit: “ca să te pot adulmeca măcar,/ dumnezeul meu, a trebuit/ să intru-n mațe și-n materiile lăsate lor,/ să aflu că omul e plin de rahat. să/ ignor asta și să nu mă mai condamn/ pentru ce dau afară. să nu mă trufesc/ când beau și mănânc pe săturate,/ pentru că tot ce bag pe gură cu trufie/ iese pe la spate și mă umilește”. Motivul rugăciunii (mult mai frecvent în volumele de după ieudul fără ieșire) marchează momentul tensionat al unei crize determinată de promisiunea revelației, invariabil ratate însă: “am vrut să vărs și atunci a venit/ rugăciunea. nu știu cum s-au potrivit/ așa grozav, da’ vărsam și mă rugam/ și atunci mi s-a părut că nu poți să verși/ dacă nu te rogi, nu te poți ruga dacă nu verși/ și-atunci am zis io-n mintea mea: gata,/ gata cu trupu’ și sufletu’, toate se duc/ iar binele se duce mai iute ca toate,/ numai răul rămâne nemuritor”.
Personajul care vorbește, trăiește și suferă în cartea lui Ioan Es. Pop recurge cel mai adesea la strategia simulării adaptabilității, în speranța evitării confruntărilor directe, a contactului deschis, nemediat, cu realitatea: “Simulez adaptabilitatea, am ajuns un simulant versat. Obosesc însă repede, iar când obosesc, fug și mă ascund. Nu trebuie să se vadă ce ascund. Nici peste un an, nici peste zece ani nu va fi altfel”. O formă perfectă de simulare este scrisul, care nu oferă soluții și nici nu salvează nimic, dar prelungește agonia, făcând-o suportabilă: “A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelație că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări, că există o mică comunitate de excluși care supraviețuiește prin acest fel de iluzie. Nu-i rău: picioarele au ajuns pe pământ, iar cerul era oricum prea departe”. Scriitorul n-ar fi altceva, prin urmare, decât un fel de spectator lucid al propriului dezastru, un mort (încă) în viață – așa se explică și postura ironică, de mistificator, în care se complace, cum și obsesia înstrăinării de sine (vezi și recurența motivului dublului): “acum ca și atunci, omul se teme de sine./ dar dacă atunci încă nu, acum începe să audă/ cum înaintează celălalt pe dedesubt./ nu se vor întâlni decât o dată. până atunci/ ceea ce omul ascunde de atâta vreme/ este chiar cel care îl va înlocui.” (colateralul). Prin urmare, spaima se exorcizează metodic, printr-o susținută gimnastică mentală cu efect anesteziant.
Proiectat în afară, ca pe o scenă de teatru, răul își pierde însă forța de agent invizibil al distrugerii. Dacă notația nudă, fără zorzoane, garantează adevărul unei confesiuni îndurerate, care imploră ispășirea (“La patru ani, ca și astăzi, singura mea ripostă în fața realității a fost să mă ascund. Nu-mi amintesc de ce a trebuit s-o fac prima oară, dar cred că se-ntâmpla din pricina unei mari pedepse, urmare a unei mari vinovății”), parabola (mai cu seamă în texte precum umflătura din perete, valentin, între frontiere, toate din volumul petrecere de pietoni, de dată mai recentă) atenuează șocul mărturisirii, transformând în simboluri (ușor descifrabile) impenetrabilele trăiri interioare.
Narativizarea (literaturizarea) discursului poetic urmează, de fapt, două căi: pe de o parte, spre biografismul de tip diaristic, mizând pe tehnica sugestivă a montajului anamnetic (de unde și nota vag elegiacă); pe de altă parte, spre scenariile epice fantasticizante, în genul povestirilor cu cheie. Modelată inițial după reguli precise, în acord cu bătăile pulsului, ca o rugăciune a inimii (“fugi… înapoi în abația trupului și nu mai stărui/ s-o părăsești. răsfoiește aplecat la lumânare/ manuscrisul odată fierbinte al zidurilor/ dar nu trece dincolo de foile care sunt aceste/ pietre din pereți”), scriitura devine, treptat, schizofrenică, pe un traseu delimitat (nu fără malițiozitate) la granița dintre viață și cărți, dintre faptul trăit și reflecția pură.
Tipul de scriitor de care se delimitează mereu, cu ironie acidă, autorul ieudului fără ieșire este colecționarul de citate, șoarecele de bibliotecă, intoxicat cu lecturi inutile. Actul scrisului nu trebuie să aibă ca scop elaborarea unei simple cărți – obiect de muzeu, în care se îngroapă un suflet de hârtie. Ideal ar fi ca din cuvintele așternute pe foaie să crească “…o carte uriașă, care umple întreaga încăpere și care pulsează: o carte vie, monstruoasă, cu file groase cât pereții, umede, într-o continuă, întunecată mișcare, și aceste file groase devoră, ca niște guri lacome de pești, cărți, cărțile bibliotecii de deasupra. Anticartea, cea în care totul devine nimic, poate că ea este salvarea din muzeu” (muzeul lăuntric).
Fără această miză, scrisul nu e decât o îndeletnicire ca oricare alta. Cine crede altfel, n-are decât. Lipsit de trufia caracteristică breslei, ca un maramureșean cuminte, Ioan Es. Pop știe și cui să vorbească, și cum, fără să supere pe nimeni. Iată o mărturisire, cred, elocventă: “Am avut în copilărie doi boi mari și triști, pe care i-am dus ani la rând la pășune și lângă care am citit tot ce se putea citi acolo unde nu ți se dădea nici timp, nici voie să citești. Erau atât de blânzi și îngăduitori încât, de la o vreme, am început să cred că ascultă cititul meu mut. Când luna li se lăsa între coarne, îi coboram de pe dealuri cu amărăciunea că întunericul a întrerupt și cititul, și lunga noastră comuniune. Când scriu, scriu și pentru ei: o parte dintre mustrările lor de critici fără grai mă urmăresc astăzi la fel ca ieri. Știau ei ce tac și de ce”.
Nu vreau să ghicesc la cine se gândește Ioan Es. Pop când își scrie versurile. Chiar dacă mi s-ar întâmpla să aflu vreodată, n-aș risca să vorbesc. Știu eu de ce…
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.