Actul VII: Lege
Domnule Oprea, prin prezenta va informam ca moartea exista. Si nu in doar sapte acte, cum sustineti dumneavoastra, autorul oarecum confuz si pe alocuri inexact al acestor randuri. Noi o cunoastem ca atare si vrem de la bun inceput sa va explicam ca aceste cuvinte nu ne apartin doar noua; dar ne bucuram de locvacitatea lui Petre Tutea, a domnului Noica sau a profesorului Margineanu. A multor oameni de baza…
“Unde stam nu sunt nori, cum si-ar putea inchipui lumea, ci ne-au cazat deocamdata intr-o claie de fan, dar intr-una de atatia ani tot proaspat cosit. Ne jucam, tineri si batrani, adunandu-ne de pe picioarele obosite de atata mers acei gandaci ai istoriei la care le spuneam acasa Vaca Domnului”.
Ne-au invatat pe aceasta lume a oaselor sa traim si sa iubim mai mult cuvintele pe care le-am fi putut spune. Dar eram prea mici. Va scriem insa acum pentru a va explica cum ca moartea nu e imbracata in negru (asa se cunoaste din povestile pe care toti subsemnatii le stim). Ci in hartii multe, plicuri, toate agatate intre ele cu capsatorul. Ele devin o pelerina.
Sa va explicam. De pilda, prin adresa 79/1410/ P/1995, Serviciul Roman de Informatii are cea mai frumoasa stampila. Apoi spune ca “fondurile de arhiva ale fostului Departament al Securitatii Statului ce privesc siguranta nationala nu pot deveni publice decat dupa trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea Legii 14/1992”. Legea lor spune deci ca moartea noastra e secret de stat pana in 2032.
Apoi, un mare sef, conformandu-se legii lor, scrie: “Va trimitem alaturat dosarele…” (multe, cele despre oasele noastre) “pentru a se adopta solutii de neurmarire penala”.
Apoi, acel procuror caruia i-au scris toti ai nostri a redactat raspunsul conform cu ordinul: “Va facem cunoscut ca, prin rezolutia nr.1140/P/1995 a acestui parchet militar, s-a dispus clasarea cauzei”. Cum spuneam, hartii. Le-am vazut, le-am citit de aici, de sus. Unde stam nu sunt nori, cum si-ar putea inchipui lumea, ci ne-au cazat deocamdata intr-o claie de fan, dar intr-una de atatia ani tot proaspat cosit. Ne jucam, tineri si batrani, adunandu-ne de pe picioarele obosite de atata mers acei gandaci ai istoriei la care le spuneam acasa Vaca Domnului. Aici ne sfiim sa-i numim asa, caci Domnul nu credem sa aiba vaci si nu mai vrem sa suparam pe cineva iarasi. Poate si numai pentru ca gandim asa suntem tinuti doar in aceasta claie de fan…
Dar sa va spunem cu actele, domnule Oprea. Noi le vedeam peste umar, chiar cand ele erau scrise, puse pe hartie, cand se lipea plicul si le lua registratorul. Le-am vazut si in lumina ochilor alor nostri, atunci cand au deschis scrisoarea de la care asteptau adevarul macar. Adevarul despre moartea noastra. Caci am avut cea mai cruda moarte – cea despre care nu s-a putut vorbi, despre care se stie doar cate ceva si restul traieste in imaginatie.
Adeverinte, formulare, adrese, tipizate. Toate stampilate. Cum va spuneam, Haina Mortii. Ele inca ne imbraca. Se dovedeste, in unele, ca unii dintre noi nu exista, sau in altele se spune ca nu am murit. Sunt multe si le aveti pe toate si v-ati infiorat ca noi, cei de aici, caci indeobste ceea ce se face dupa lege, cu stampila, e moartea si noi, mortii, suntem mai multi decat cei ce sunt vii. Acum sa va explicam, dvs. domnule Oprea si cititorilor dumneavoastra, caci ne sunteti simpatic. Atunci cand ea vine dintr-o eroare, ca in cazul acelui baietan pe care l-ati gasit la Sighet la 24 de ani dupa ce fusese lovit de masina tovarasului Nastasiu si i s-a facut autopsia corect, taindu-se craniul in doua ca un pepene pentru a se dovedi ca a trecut strada pe loc nemarcat, i se aplica tot o stampila. Caci legea ramane. E legea, iar ea v-a spus totul despre noi. Cu totii am murit legal. Caci ce e moartea, daca nu o adeverinta? Iar noi, o eroare?
Drept care semnam subsemnatii: Sapte.