Octavian Soviany s-a născut la 23. 04. 1954 la Brașov.
Studii: Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975+1979). Doctor în filologie al Universității București (2008)
Profesor de limba și literature română la Colegiul Național Mihai Eminescu – București. Scriitor. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1995
Debut: revista Echinox, 1975 – simultan cu poezie și critică.
Debut editorial: 1983 – Ucenicia bătrânului alchimist, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Colaborări la majoritatea revistelor românești de cultură.
A publicat volume de versuri dintre care se pot aminti: Cartea lui Benedict, Vinea, 2002; Alte poeme de modă veche, Pontica, 2004; Scrisori din Arcadia, Paralela 45, 2005; Dilecta, Cartea Românească, 2006; Pulberea, praful și revoluția, Casa de Editură Max Blecher, 2012; Călcâiul lui Magellan, Cartea Românească, 2014. Este de asemenea autorul romanelor: Textele de la Monte Negro, Pontica, 2003 (Ediția a doua, sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească, 2011) și Viața lui Kostas Venetis, Cartea Românească, 2010. A mai publicat volume de teatru și critică literară, iar în 2014 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher o traducere: Charles Baudelaire, Florile răului. Pepel, prah in revolucija, IRI UInstitut, Ljubljana, 2013, reprezintă versiunea slovenă (traducere de Aleš Mustar) a volumului Pulberea, praful și revoluția. Este deținătorul mai multor distincții și premii literare.
„E posibil ca această carte să fie rezultatul unui fel de spirit polemic. Față de cine? Firește, doar față de mine însumi sau mai exact față de cel care eram acum câtva timp, pe vremea când scriam Viața lui Kostas Venetis. Intenția de la care am pornit a fost aceea de a scrie un roman diferit, absolut diferit de ceea ce scrisesem anterior. Dacă am reușit sau nu, vor judeca cititorii. Sigur, nu ar fi suprinzător ca unele dintre mai vechile mele obsesii să se fi strecurat și în acest text, dar nimeni nu-și poate schimba în totalitate culoarea sângelui de la o poveste la alta. Iar dacă în cerneala cu care e scrisă o carte, nu se strecoară puțin și din sângele autorului, e mai bine ca acea carte să nu existe. Iată de ce mă tem ca într-o bună zi, pe peretele alb din spatele meu, să nu se ivească umbrele întunecate ale Nibelungilor, care-l urmăresc obsesiv pe unul dintre eroii acestei istorii.” Octavian Soviany
*
* *
M-am prezentat cu inima strânsă la interogatoriu.
Se pare că oamenii Gestapoului nu se grăbeau: am fost lăsată să aștept mai bine de-o oră într-o săliță pustie și neîncălzită. Nu se auzea nicăieri niciun zgomot, nu se simțea nicăieri nicio mișcare, aveam impresia că mă aflu la sute de kilometri de orice așezare locuită de oameni.
Începuse să-mi fie frică, teribil de frică. Mi se părea că portretul lui Himmler atârnat pe peretele zugrăvit într-un verde murdar se uită la mine amenințător. De ce mă chemaseră, ce doreau de la mine? Eu sunt o femeie simplă, poate chiar cam săracă cu duhul, habar n-am de politică. Am socotit mereu că politica trebuie lăsată pe seama bărbaților, femeile să-și vadă de casă și mai ales să facă copii, sunt convinsă că aducerea pe lume a unui copil e un act profund patriotic.
Stăteam așa, cufundată în gânduri, întrebându-mă care să fie rostul acestei convocări neașteptate, când deodată am auzit răsunând undeva un urlet îngrozitor, urmat apoi de câteva urlete mai înfundate, iar pe urmă, tăcere. O tăcere sinistră care nu avea parcă nimic omenesc.
Eram aproape moartă de frică, iar palmele începuseră să-mi transpire din abundență.
Ceasul de pe perete arăta că așteptam exact de o oră și cincisprezece minute.
În cele din urmă, în săliță și-a făcut apariția un subofițer SS, care mi-a cerut să-l urmez. Am fost condusă pe niște coridoare lungi și pustii, luminate de niște becuri anemice. Era așa liniște încât îmi auzeam limpede bătăile inimii. Pe neașteptate, însoțitorul meu s-a oprit în fața unei uși capitonate și mi-a făcut semn să intru.
Am pătruns într-un birou modest și m-am pomenit în fața unui bărbat de vreo treizeci de ani, cu o figură desăvârșită de arian. Purta un costum civil de stofă englezească, o cămașă impecabil scrobită și o cravată de un roșu aprins, care contrasta strident cu sobrietatea costumului său cenușiu.
M-a invitat să mă așez pe scaunul din fața lui și mi-a oferit o țigară.
Când iau țigara, observ că degetele îmi tremură vizibil. Gestapovistul îmi oferă un
un foc și îmi spune cât de rău îi pare că a trebuit să mă deranjeze pentru câteva mici întrebări de rutină. O să dureze puțin, foarte puțin, poate cel mult o jumătate de oră. El personal are toată convingerea că sunt o excelentă femeie germană.
Bărbatul din fața mea nu are nimic amenințător, seamănă cu un slujbaș oarecare, nevoit să îndeplinească niște formalități, iar țigara mă liniștește. N-am început să fumez în mod regulat decât după plecarea la București a lui Siegfried, până atunci trăgeam pe ascuns o țigară la câteva zile, căci soțul meu nu poate suporta mirosul de tutun. Prietenele mele susțin însă că fumatul slăbește, iar câteva dintre ele sunt fumătoare convinse.
Gestapovistul mă lasă să-mi fumez țigara în liniște, scoate din sertarul biroului un dosar, pe care începe să-l frunzărească cu un aer absent și, din când în când, se uită la mine cercetător. Între timp apare în birou și o femeie între două vârste, care îmi pune dinainte o ceașcă cu ceai și o farfurioară cu câteva fursecuri, apoi se așază la o măsuță pe care se găsește o mașină de scris.
În sfârșit, omul Gestapoului își drege glasul și îmi atrage atenția că tot ce voi spune începând din acest moment o să se consemneze în scris. Mă sfătuiește să răspund cu sinceritate la toate întrebările lui, orice minciună ar putea avea urmări dintre cele mai neplăcute. De altfel, instituția de care aparține urmărește doar binele Germaniei, iar sinceritatea mea ar fi cea mai bună dovadă a atașamentului meu față de Reich și față de Führer.
Așa cum bănuiam, obiectul discuției noastre e Siegfried: sunt întrebată dacă soțul mai avusese vreodată tulburări de comportament și dacă l-am suspectat că ar suferi de vreo boală psihică.
Îmi amintesc de vorbele socrului meu: că ar fi infinit mai bine ca Siegfried să fie nebun și nu trădător. Îi spun gestapovistului că până la plecarea lui în România soțul meu fusese omul cel mai echilibrat cu putință. Dar, din păcate, scrisorile de la București au devenit din ce în ce mai ciudate și mai incoerente, așa că sunt îngrijorată pentru sănătatea lui Siegfried, poate ar trebui convins să se adreseze unui psihiatru, poate că ar avea nevoie de un tratament.
Anchetatorul vrea să-i vorbesc amănunțit despre scrisori. Desigur, nu-i pot ascunde faptul că în ultima dintre ele, scrisă în termeni aproape insultători, maiorul von Kleist îmi propune să divorțăm. Acum omul din fața mea devine foarte atent și mă întreabă dacă e cumva la mijloc o altă femeie. Mă ia gura pe dinainte: în scrisori nu se pomenește de așa ceva, se fac doar niște aluzii răutăcioase la trupul meu nu foarte bine făcut și la lipsa mea de senzualitate; auzisem însă de la socrul meu că la București, Siegfried von Kleist fusese văzut în compania unei străine suspecte. Gestapovistul schițează un gest de revoltă. Cum este posibil ca un ofițer german să renunțe la o femeie atât de atrăgătoare? Nu vrea să-mi facă complimente, dar trebuie să-mi mărturisească un lucru: orice bărbat normal ar fi fericit să aibă o aventură cu o femeie ca mine. Dar firește, domnul von Kleist nu mai este un bărbat normal, poate nici n-a fost vreodată. Din informațiile de care dispune rezultă că bărbatul meu s-a amestecat la București (dar oare numai la București?) în niște lucruri murdare, care ar putea dăuna întregii familii; nu are niciun rost să-i iau apărarea acestui soț infidel, cînd e în joc soarta familiei și a copiilor. Nu-i așa că am un fiu pe Frontul de Răsărit? Ar fi o mare nenorocire dacă acest tânăr încă atât de crud și-ar distruge cariera de ofițer din pricina unui părinte iresponsabil.
Mi se pare că deslușesc în cuvintele lui un fel de amenințare voalată. În definitiv, von Kleist e un bărbat în toată firea, în stare să se apere singur, dar Günter e un copil și, în calitate de mamă, trebuie să-l apăr cu orice preț. Și îi spun că fiul meu e devotat trup și suflet Germaniei și Führerului, căruia îi știe pe de rost multe din cuvântări.
Mi se pare că interlocutorul meu mă ascultă cam plictisit, apoi îmi spune că s-au făcut toate verificările necesare și că din rapoartele comandantului său rezultă că Günter a început să dea unele semne de indisciplină. Corespondează oare cu tatăl său? Oare nu cumva scrisorile acestuia exercită asupra lui o influență nefastă? Ce dracu’, maiorul von Kleist a devenit atât de lipsit de discernământ?
Habar n-am ce îi scrie maiorul lui Günter, dar mi se pare inadmisibil ca acesta să aibă de suferit pentru nebunia tatălui său. Günter e carne din carne mea (din păcate n-am reușit să-i insuflu dragostea pentru sfânta noastră biserică romano-catolică), iar von Kleist a fost pentru mine mereu un străin ce mă sâcâia (acum îmi dau seama cât de tare mă sâcâia) cu ideile lui despre datorie, disciplină și uniforma ofițerească.
Gestapovistul mi-a observat tulburarea. Îmi întinde din nou pachetul de țigări, îmi spune că dacă voi da în continuare dovadă de aceeași sinceritate îmi poate da cuvântul lui de onoare că niciun fir de păr nu se va clinti de pe capul lui Günter, apoi mă întreabă brusc ce știu despre relațiile lui Siegfried von Kleist cu amiralul Canaris.
Evident, nu știam mare lucru. Maiorul nu-mi vorbea niciodată despre relațiile lui de serviciu. Am răspuns că acesta este, din câte cunosc, un vechi prieten al socrului meu, în a cărui casă l-am întâlnit de câteva ori. Mi se părut un ins bățos și înfumurat, pe care nu-l interesau decât caii și câinii de vânătoare.
Gestapovistul făcu o figură îngrijorată. M-a întrebat dacă știu că Abwehrul ajunsese o pepinieră de trădători și că Wilhelm Canaris nu se mai bucură de multă vreme de încrederea Führerului. Chiar și socrul meu, un ofițer de altfel remarcabil, se pare că ar fi amestecat în acțiunile perfide ale amicului său, ce mai, toți bărbații din familia Kleist ridică semne uriașe de întrebare.
Și oare nu fusese bărbatul meu coleg de școală cu un alt potențial trădător, mareșalul Rommel, pe care doar extraordinarul său prestigiu în rândurile armatei îl ferise până acum de întrebările Gestapoului?
Am rămas mută de uimire: îi considerasem până atunci pe acești oameni slujitori de nădejde ai Reich-ului și nici nu-mi putusem închipui că în jurul lor ar putea să planeze cea mai mică umbră de suspiciune.
În vremea asta gestapovistul vorbea mai departe. E neîndoielnic că, având asemenea prieteni și asemenea rude apropiate, soțul meu ajunsese să le împărtășească opiniile nebunești. Nu-l auzisem niciodată exprimându-se ireverențios despre Führer?
Atunci mi-am amintit că l-am auzit pe maior spunând în mai multe rânduri că războiul cu rușii era o mare eroare și că Hitler împinge Germania în prăpastie.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească