Scriu aceste rânduri a doua zi după eliminarea rușinoasă a României de la Campionatul European de Fotbal.

(Loc de expresii ireproductibile într-o publicație serioasă).

Să ne înțelegem: ceea ce a fost rușinos n-a fost, în sine, eșecul de-a merge mai departe și nici măcar vreunul dintre rezultate. Franța e Franța – și mai era și gazdă! – un 1:2 cu ea este onorabil; Albania, națională plină de jucători excelent cotați în campionatele europene tari, e cea care lăsase acasă Danemarca (nu de mult campioană a continentului) și bătuse Portugalia în preliminarii; ceva mai ciudat a fost egalul cu Elveția, dar dacă ținem cont că acolo jucau vreo șase etnici albanezi și că măcar nu ne-au bătut, putem închide ochii și la asta.

Nu, rușinoase n-au fost rezultatele, ci prestația. Nu se poate spune că reprezentativa României a jucat prost, pentru că n-a jucat nimic. Prost e când aplici o strategie care nu funcționează – nimic e când nu ai niciun fel de strategie; prost e când nu prea ajungi la minge – nimic e când, ajungând, se vede limpede ca lumina zilei că habar n-ai ce să faci cu ea.

Două au fost scenele relevante în acest sens, ambele în ultimele cinci minute. Mai întâi, în meciul cu Elveția, la 1:1, când orice om cu scaun la cap ar fi înțeles că – după înfrângerea în fața Franței – e al doilea pas spre eliminare, și sunt sigur că înțeleseseră asta, dar i-am văzut ajungând cu mingea la marginea careului elvețian și… oprindu-se năuci, căci nu știau ce să facă! La 1:1 în ultimele secunde nu mai contează nimic, nici măcar ce ți-a spus antrenorul, te miști din instinct, improvizezi din imaginație, te duci ca un berbec din determinare. Dacă le ai: instinctul, imaginația, determinarea. Dacă nu, nu. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Apoi, în minutele 90-95 ale eliminării, adică în meciul cu Albania, când albanezii… erau peste noi și băteau corner!! Iar ai noștri, când – din greșeală – puneau piciorul pe minge, parcă trăgeau de timp! La câteva clipe de eliminare, în mod normal scoți și portarul la atac, dar cum s-o faci dacă atacă ăilalți!? Ceilalți, adică albanezii, care – când ajungea mingea la un român, oriunde pe teren, erau trei peste el, dintre care unul în tackling. AȘA se joacă. DACĂ vrei să câștigi.

Albanezii ne-au dat ceva mai mult decât o lecție de fotbal, ne-au dat și una de viață. Nu doar că așa se joacă, așa se și trăiește – DACĂ vrei să obții ceva, orice. De pildă, să interzici defrișările pe zece ani!

Cred și sper că vom vorbi cu respect despre albanezi mult timp după ce, slavă Domnului, n-o să mai știm cine a fost Tata Puiu…