Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii ’80, niciun critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenție de opera sa. Și nimic nu îngroapă mai strașnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi.
Considerat vetust, tradiționalist, promotor al poporanismului,
bașca socialist, susținător al teoriei “artei cu tendință” (câtă
vreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică,
scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau
lipsit, oricum, de performanțe retorice, mentorul “Vieții
românești” părea un caz clasat.
Cine să stea să mai deslușească holograma unei opere datate,
aparținând unui autor care nu mai vorbește pe limba
contemporanilor?
Cine să mai scurme prin atâta moloz și să caute grăuntele prețios?
Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm
stereotipiile comode și să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui de
istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a
reușit să facă școală și care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni
precum ceilalți giganți, ca Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nu
cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-și
fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spiritului
critic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-ar
revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferențele, și
temperamentale, și stilistice sunt mai fățișe decât asemănările.
Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu
nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai
marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic
(cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipsește
funciar?), iar romanul Adela, deși comentat și bifat în sintezele
genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru
titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M.
Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudățenie, nici roman, nici
jurnal, nici ficțiune, nici autobiografie și, oricum, prea puțin
pentru a-l considera pe autorul său un romancier pur sânge. Și e de
mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărții
se potrivea ca o mănușă poeticii prozei optzeciste sau a celei de
dată mai recentă.
Spun oare vorbe mari dacă mă încumet să conchid că norocul lui
Ibrăileanu a fost Antonio Patraș (foto 1, 2)? Unii s-ar grăbi, n-am
nici o îndoială, să răspundă afirmativ. Și totuși, dacă acceptăm că
soarta postumă a unui scriitor depinde de updatările critice pe
care fiecare generație le produce pe marginea operei sale, nu văd
de ce nu am recunoaște că lucrarea universitarului ieșean,
intitulată sugestiv Ibrăileanu. Către o teorie a personalității
(Cartea românească, 2007) a avut puterea de a-l readuce în circuit
pe autorul Adelei. Din câte știu, Patraș trage acum la o ediție
critică a operei pe care a așezat-o în silogism, așa că afirmația
mea de mai sus tinde să capete perfectă acoperire.
Să precizez, pentru început, că avem de a face cu o primă parte a
unui proiect care, de va fi dus la bun sfârșit, îi va aresta
autorului preocupările pentru destulă vreme: Literatura criticilor.
Era firesc, deci, ca acest ambițios pariu să înceapă cu Ibrăileanu.
Să nu uit să observ: ceea ce atrage atenția este sectorul
beletristic al unor autori recunoscuți în primul rând în calitate
de conștiințe critice. Prin urmare, nu se procedează ca de obicei,
când cutare ispravă literară a cutărui critic era socotită un ifos
ori un exercițiu demonstrativ, un fel de proptea a programului său
critic. De data aceasta, se vizitează opera critică a scriitorului
cu prejudecata (de bun simț) a rafinamentului autorului Adelei.
Altfel spus, un om care poate scrie un text atât de fin, cu un acut
simț al nuanțelor, nu are cum să fi fost un rudimentar apărător al
unor teorii de extracție socio-politică, un doctrinar cu ochelari
de cal. Este chiar paradoxul pe care caută să-l lămurească și eseul
lui Antonio Patraș: “Cum e posibil că tocmai criticul cel mai puțin
«artist» și mai doctrinar să fie totodată de departe cel mai
rafinat scriitor dintre critici?” Să fie o coincidență? Din păcate,
în istoria literaturii coincidențele nu prea sunt agreate și
reprezintă, oricum, rezolvarea cea mai facilă a unei dileme. Să
fie, în acest caz, o problemă de receptare? Altfel spus, de
superficialitate a receptării? Cel mai probabil. Adevărul e că, de
cele mai multe ori, s-au citit textele lui Ibrăileanu ca și când
prin ele ar fi vorbit nu un om, ci o instanță impersonală sau, cel
mult, un ideolog, deci un ins care se anulează ca personalitate și
se pune în slujba unui program. Ambiția mărturisită a eseului de
față este însă de a sparge coaja operei și de a sonda dincolo de
aparențe. Ipoteza, profitabilă întru totul, de la care pornește
această carte este că “textele (…) cu statut secundar dobândesc o
însemnătate ce depășește orizontul îngust al valorii estetice.
Eșecurile literare ale unui critic cu personalitate interesează
infinit mai mult decât succesul unui autor mărunt. Și textele
ratate, poate chiar în mai mare măsură decât celelalte, dezvăluie
adesea lucruri nebănuite despre omul din spatele operei”. Să
reținem această ultimă sintagmă, neconceptualizată îndeajuns, așa
cum neprins în concept rămâne inefabilul literaturii…
Carevasăzică, tocmai acest om de dincolo de cortina operei este
luat în cătare. Firește că se fac toate disocierile cunoscute, încă
de la polemica Proust-Saint Beuve, firește că nu poate Antonio
Patraș să fie atât de naiv încât să suprapună imaginea individului
biologic, ca să spun așa, peste cea a autorului. El crede, pe bună
dreptate, că “opera spune infinit mai mult despre om decât
«izvoarele» biografice”. Nu altfel proceda Ibrăileanu însuși,
atunci când căuta să extragă din operă structura psihologică a
scriitorului. Vom vedea, Patraș nu face decât să-i aplice autorului
Adelei propria grilă de lectură, să-l supună unui exercițiu
analitic geamăn cu cel pe care el însuși îl propunea (fără să-i și
reușească întotdeauna, ce e drept). De aceea, rediscutarea și
limpezirea unora dintre teoriile criticului ieșean sunt nu doar
binevenite, ci absolut necesare. Fixându-le cu precizie, nuanțând
ceea ce era doar formulat în grabă, cu febrilitate, tânărul exeget
își definește, de fapt, instrumentele.
Ce iese de aici? Un Ibrăileanu mult mai profund și mai subtil decât
îl știam, îndeobște. Chiar unul care, luat de valul ideii,
sacrifică expresia. Meritul lui Antonio Patraș nu e doar acela de a
readuce în prim-plan niște idei, teorii care doar din ignoranță
păreau inutilizabile, ci mai ales acela de a le verifica mergând la
izvoarele lor. El îi recitește, ghidat chiar de paginile confesive
ale scriitorului, pe autorii de căpătâi ai lui Ibrăileanu, convins
că doar așa poate înțelege literatura și critica sa. Astfel, ceea
ce era considerat conservatorism, obtuzitate ori simplă obediență
față de spiritul veacului în critica lui Ibrăileanu devine, prin
această lupă, deschidere către nuanțe, elasticitate a gândirii.
“Preluând de la John Stuart Mill definiția artei ca «expresie
solilocă a sentimentelor și concepțiilor prin imagini», constată
exegetul, Ibrăileanu formulează o foarte interesantă teorie a
personalității care stă la baza sistemului său critic. În jurul
acestui nucleu se încheagă de fapt toată opera lui Ibrăileanu, atât
cea ideologică, cât și cea propriu-zis literară”. Adoptând aceeași
orientare, demersul recuperator demonstrează cât de viabil rămâne
și astăzi, după ce critica literară a epuizat cam toate metodele și
direcțiile posibile și pare inertă la orice ispită conceptuală,
modelul lui Ibrăileanu, care avea dacă nu certitudinea, măcar
intuiția necesității unei “teorii implicite a personalității”.
Concluzia pică numai bine și confirmă această ipoteză: “«Tendința»
n-ar fi altceva, în fond, decât expresia personalității
artistului”. Din spatele oricărei opere își ițește prezența un
autor, cu spiritul său, modelat, cel mai adesea, de spiritului
epocii, dar și cu inconfundabilul său profil psihologic. Pentru a
nu falsifica, pentru a nu semăna cu o siluire, critica literară
trebuie să tindă către creionarea acestui profil.
Acestea fiind stabilite, nu-i mai rămâne lui Antonio Patraș decât
să purceadă la cercetarea amănunțită, răbdătoare și comprehensivă a
operei beletristice. Dacă poeziile de junețe, care-l făceau să
roșească și pe autor, sunt analizate en passant, cugetărilor din
Privind viața li se acordă un loc important. De aici extrage
criticul concepțiile scriitorului, pe care ulterior acesta le va
ilustra în romanul Adela. Pe acest domeniu, al literaturii
moraliste, tânărul eseist, iubitor de Montaigne și de Paleologu, se
simte în apele sale, asocierile cele mai inedite fiindu-i la
îndemână. El comentează cu vizibilă satisfacție și uneori cu
savoare aforismele lui Ibrăileanu, punându-le în dialog cu destule
alte concepții ilustre, de la cele ale lui Aristotel, la cele ale
lui Hans Vaihinger. De fapt, cam toată literatura sapiențială este
chemată la rampă, pentru a se proba subtilitatea apoftegmelor
criticului moldav. Reperul de bază rămâne însă La Rochefoucauld, de
care pe moralistul de la “Viața românească” îl leagă apetitul de a
trece dincolo de pojghița aparențelor, a convențiilor și de a privi
omul în toată nuditatea sa psihică. Deloc întâmplător, temele
predilecte ale scriitorului sunt cele pe care le va ilustra și în
roman: femeia, relațiile sale cu bărbatul, amorul, în diferitele
sale variante, prietenia, discreția, delicatețea ș.a.m.d. Nu mai
stau acum să le comentez, au făcut-o destui alți recenzenți. Cert
este că, dacă în prima sa parte, lucrarea lui Antonio Patraș era
destul de precisă, apropiată, și ca stil, de studiul academic, de
data aceasta criticul se hotărăște să își divulge și ipostaza de
eseist. Care, trebuie să adaug, îi cade bine. E vorba, de fapt, de
o adecvare la obiectul de studiu; a scrie rigid și înarmat cu o
inutilă, în context, muniție teoretică ar fi însemnat să trădeze
chiar spiritul autorului discutat. De aceea, critica
universitarului ieșean devine participativă, empatică, ceremonioasă
și nu rareori ludică. Când am citit cartea sa de debut, Ion D.
Sîrbu – de veghe în noapte totalitară, nu am intuit această
predispoziție ghidușă a autorului. Acum mă bucur să o constat. Cert
este că Patraș știe și când să pună frână, și când să pluseze. Se
joacă, dar o face serios. Atunci când îl surprinzi că se lasă furat
de plăcerea jocului, compunând cu intenție ironică fraze
însiropate, în stilul textelor comentate și păcătuind nițel prin
surplus (ca la pagina 85, de pildă; fraza e prea lungă, nu o mai
reproduc), îl ierți repede și aștepți să vezi ce urmează. Și, de
regulă, urmează lucruri temeinice, căci ironia este benignă, iar
acrobațiile stilistice sunt executate cu plasă. În plus, ipotezele
emise doar rezultatul unor aleatorii detente ludice nu sunt.
Decupez un subtil paragraf, constatând și deplina empatie cu
autorul cercetat: “Cred că lui Ibrăileanu i-ar fi plăcut o
definiție ca aceasta: eticul e starea de grație a intelgienței. O
grație la care inteligența nu ajunge decât… «privind viața». Când
nu se mai ăntâmplă așa, când spiritul își întoarce fața de la
viață, morala se transformă și ea în tot felul de lucruri urâte, de
care e mai bine să ne ferim”. Nu sunt simple panseuri arbitrare, ci
prelungiri explicative ale concepției autorului. Adelei. Patraș
trăiește cumva în lumea lui Ibrăileanu, așa cum Lucian Raicu s-a
mutat, pentru o vreme, în Gogol și Valeriu Cristea în
Dostoievski.
Capitolul final, intitulat grăitor Salvarea criticului este dedicat
în întregime romanului Adela. Cred că este partea cea mai reușită a
întregului volum, fără a le pune în umbră pe celelalte, absolut
necesare. Evident că autorul nu își propune să propună puncte de
vedere cu orice preț inedite, ci doar să respecte natura unui text
de un rafinament aparte. Pune punctul pe i în discuția ponderii
autobiografice din roman, preferând să lucreze cu bisturiul
delicat, nu să taie cu satârul. Evident că nu se poate pune semnul
egalității între doctorul Codrescu și Ibrăileanu, chiar dacă
anumite coincidențe ne-ar putea îndemna să procedăm astfel. Dar
nici nu se poate nega o legătură între cele două instanțe.
“temperamentul și sensibilitatea eroului, consideră Antonio Patraș,
dar mai cu seamă «ideile» sale, nu fac decât să trimită, ca un
ecou, la natura complexă a personalității scriitorului însuși. Tot
astfel, strategia narativă adoptată accentuează proiecția
autoficțională, de unde și selecția riguroasă din propria biografie
a situațiilor exemplare, generatoare de semnificații cu bătaie mai
lungă, dincolo de litera documentului”.
Romanul este pus alături de titlurile favorite ale scriitorului;
bineînțeles că nu ca formulă, ci ca personalitate a personajelor,
ca mod de a privi viața, Turgheniev și Tolstoi sunt oricând
invocabili. Dar sunt chemați la apel, rând pe rând, Goethe, Proust,
Benjamin Constant și alții. Tânărul critic (de fapt, maturul
critic, așa e mai corect) are ușurința asociațiilor și se
orientează perfect în literatura occidentală (și nu numai). Unele
observații denotă o finețe aparte. De pildă: “Proustian e, mai cu
seamă, rafinamentul ușor pervers, maladivitatea discret
insinuantă”. Criticul e atent mereu la spiritul textului, nu doar
la litera sa. De aceea, depășește nivelul analizelor tehniciste,
care constată cu mare satisfacție faptul banal că o scenă a
romanului confirmă cutare schemă narativă teoretizată de X.
Esențial e, în Adela, dincolo de procedeele care sunt simple
mijloace, procesul acestei indecizii, care este, de fapt, procesul
unei conștiințe specifice. “Obiectul analizei, precizează subtil
exegetul, nu e trăirea personală, sentimentul erotic pentru ceva
anume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicând, deopotrivă, eticul
și esteticul, pe un plan de superioară contemplativitate”. Așadar,
e vorba de un roman despre iubire, ca proces de cunoaștere. Nimic
mai mult, dar nici mai puțin de atât. Prin urmare, cele două
personaje principale sunt întoarse pe toate fețele și tratate ca și
cum ar fi persoane reale, de care te poți, într-o bună zi, lovi pe
stradă. Criticul secondează cu mult tact personajele, arătându-se
acaparat de subtilitățile, uneori manifestate stângaci, ale
intelectualului și cam amorezat (dar cine l-ar putea acuza?) de
tânăra femeie de rasă. Care ar fi natura acestei relații de “pândă
și seducție” permanentă, ca să reiau un titlu mai celebru decât
romanul pe care îl individualizează? “Ambiguitatea raporturilor
dintre cei doi îndrăgostiți se acutizează pe fondul spiritualizării
(înțelege: efeminării) bărbatului și al virilizării subiacente a
femeii «cu umeri largi»”. Oricine ar fi tentat, așa stând
lucrurile, să-i trântească pe cei doi protagoniști pe canapeaua
psihanalitică. Nu și Antonio Patraș, care preferă să creadă că
“fascinantă e conștiința lui Codrescu, nu subconștientul său”.
Perfect adevărat. La fel cum perfect îndreptățite sunt și punerile
la punct pe care le face autorul când se raportează la opiniile
altor critici (amintesc doar detașarea de tentativa lui Ion Vartic
de a compara romanul cu Lolita lui Nabokov).
Această iubire permanent ținută sub observație de eroii implicați
este analizată cu instrumente ilustre, impuse de Stendhal ori
Ortega y Gasset; trecută prin această sită însă, ea își relevă
uncitatea. Dar nu funcționează, de fapt, atitudinea personajelor
față de iubirea lor, la fel ca actul lecturii? Sau al relecturii?
Antonio Patraș ne convinge că așa este. Prin urmare, iată cea mai
fericită etichetare a romanului: “Adela este o cartea a re-citirii
îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărți».
Cititorul perfect”. Este astfel pusă în evidență natura vizibil
intelectualizată a sentimentului, care, pentru un rafinat cum este
medicul în chestiune și pentru o femeie cu instincte atât de
speciale și de bine rafistolate, cum e Adela, nu are cum să capete
aspecte strict animalice. Ipostază pe care, de altfel, bărbatul
emancipat ar respinge-o ferm. Nu doar din cavalerism sau din alte
prejudecăți, nici doar din timiditate excesivă. După ce îi face un
amănunțit examen pishologic și intelectual, criticul poate dezlega
enigma satisfăcut: “refuzul instinctului brut nu e pentru el o
formă pioasă de asceză, ci un rafinat dezmăț, izvor inepuizabil de
superioare satisfacții”. Ce ți-e și cu esteții ăștia!
Antonio Patraș pare el însuși adeptul ori măcar admiratorul unui
atare estetism. Nu-l plâng însă; în critica literară, cel puțin, o
astfel de atitudine nu se concretizează în pierderi, fie ele și din
acelea care dau satisfacție. Ba dimpotrivă…
În concluzie, meritul acestei cărți nu stă în primul rând în stil,
așa cum s-a afirmat uneori. De un discurs atrăgător, seducător
chiar, este în stare orice critic cu talent, dacă-și adapă acest
talent la izvoare potrivite. Iar critica literară nu este, încep să
cred, în primul rând o problemă de cum, ci mai ales de ce. O
probează, printre altele, însuși Ibrăileanu. Ea trebuie să emită
acele ipoteze pe care să le susțină într-o argumentație logică,
convingătoare dincolo de retorica ei. Cred că îi luăm mai mult
decât îi dăm acestei cărți dacă îi lăudăm exclusiv stilul și o
considerăm un simplu eseu, fără mari mize exegetice. Dimpotrivă,
lucrarea lui Antonio Patraș are o miză cât se poate de serioasă și
de importantă: aceea de a recupera un model și de a demonstra că
întreaga operă a lui Ibrăileanu este un tot unitar, că există o
concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program. Și că, la
urma urmelor, romanul Adela nu a ieșit din neant, ci dintr-o
retortă în care un ochi pătrunzător ar fi putut să-i intuiască
geneza.
Bine ar fi dacă tinerii critici și-ar dedica eforturile, cu
devotament asemănător, clasicilor. Pentru că, se știe, clasicii nu
supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor
hermeneutice pe care le suscită și cărora le fac față.
Într-un fragment subtil comentat în carte, Ibrăileanu afirma că
salvarea criticului este “aceea de a deveni cetitor”. Adică nu
chirurg, ginecolog, om de știință, ci un ins care nu-și refuză
altruismul unei “lecturi îndrăgostite”. Antonio Patraș este, până
acum, cel mai fidel “cetitor” al criticului de la “Viața
românească”.
BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri literare”); Matei Vi[niec – un optzecist atipic (Premiul pentru debut al “Ziarului de Ia[i”, nominalizat la Premiul pentru debut al revistei “Romånia literar`”), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei “Ateneu”), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în “Ziarul de Ia[i”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a Radio Ia[i, din 2006.