Constantin Schifirneț
Modernitatea tendențială
Reflecții despre evoluția modernă a societății
Editura Tritonic
În cartea de față încerc să explic că modernitatea există în orice societate, însă valorile și standardele sale nu ființează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendențiale universale. Astăzi este dificil să cunoaștem societăți neatinse deloc de modernitate. Fără îndoială, trebuie făcută distincția între folosirea unor produse ale modernității și organizarea societății după principii și norme ale modernității.
Eu abordez modernitatea ca tip de evoluție în societățile și în zonele cu o economie insuficient funcțională. Din cauza decalajului dintre ritmul mai alert de înnoire instituțională și progresul economic mai lent, modernizarea culturală, politică și intelectuală devansează modernizarea economică în aceste societăți. Ideea de bază a cărții este că modernitatea s-a impus ca o tendință de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică a Europei Occidentale, ceea ce a dus la acțiunea ei ca factor de presiune asupra celorlalte societăți, indiferent de nivelul dezvoltării economice și al bunăstării. Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în mod natural, fără intervenția sau constrângerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecință a dezvoltării economice și a revoluțiilor științifică și tehnologică. Societățile cu modernitate solid structurată au vocația universalistă și urmăresc difuzarea și impunerea propriilor valori, printr-o diversitate de căi, peste tot în lume. În același timp, trebuie să se ia în considerare și vocația expansionistă și/sau de dominare a statelor apusene, prin difuzarea și impunerea propriilor valori, datorită puterii pe care le-o conferă dezvoltarea tehnologică și economică. În consecință, modernitatea apare ca un standard produs de procesul de modernizare în și de către Occident, fiind considerat model de dezvoltare pentru orice altă societate de a ajunge la același nivel de dezvoltare ca țările vestice.
Termenul de modernitate tendențială este potrivit pentru înțelegerea procesului de modernizare în societățile cu o economie precară. Eu explic modernitatea tendențială prin contexte istorice, politice, geopolitice, culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască structuri statale, sociale și instituționale moderne.
Precizez că acest concept l-am elaborat, inițial, pentru a descrie modernizarea românească, dar, după mai multe reflecții, am ajuns la concluzia că el este potrivit nu doar în studiul evoluției moderne românești, ci are vocația de generalizare în analizele asupra dezvoltării moderne din orice societate, fiindcă deficitul de modernitate nu este un fenomen specific românesc. Conceptul de modernitate tendențială l-am formulat, pentru prima dată, în lucrarea Formele fără fond, un brand românesc, ca modalitate de analiză a evoluției dezvoltării moderne prin formele fără fond. Modernitatea tendențială caracterizează toate etapele modernizării societății românești: perioada de după constituirea statului național în 1859, perioada dintre cele două războaie mondiale, perioada comunistă și perioada post-comunistă. Chiar dacă aceste perioade nu au avut un ritm omogen de dezvoltare, cred că modernitatea tendențială este esența procesului evolutiv al României moderne. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea până în zilele noastre, modernizarea culturală, politică și intelectuală a fost calea de afirmare a modernității românești. De altfel, societatea românească de astăzi nu dispune de un program național de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată de către elita intelectuală și politică. Acesta este motivul pentru care multe din procesele de modernizare din România sunt similare cu cele din țările cu economii insuficient dezvoltate, o situație care poate fi, de asemenea, întâlnită și în alte state ale Uniunii Europene.
În analiza mea evit termeni precum „modernitate târzie” fiindcă acest concept accentuează întârzierea unor societăți față de alte societăți, dar o modernitate care ar urma același trend ca în Occident. Există o modernitate prefigurată din contextele specifice derivate din istoria și cultura proprii, dar și din poziția geopolitică a unei națiuni și, din cauza acestui fapt, modernitatea nu a devenit un modus vivendi pentru fiecare individ, fiecare instituție sau grup social. Ea este mai mult o tendință și nu o evidență. Când vorbim de modernitate, alături de contextele interne trebuie să luăm în discuție experiențele geopolitice și istorice trăite de către fiecare societate în tranziția de la națiune la statul national. În țările care au devenit state independente, modernizarea a fost și este încă un proces de construcție politică instituțională, prioritate având construcția și întărirea rolului și funcțiilor statului național. Problemele privind dezvoltarea economică și socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naționale, deoarece esențială rămânea conturarea unei identități naționale. Modernizarea și modernitatea au constituit cadre și căi pentru câștigarea independenței statului național și funcționarea instituțiilor statului.