În luna august a acestui an (2016), a fost expus, la nivel online, un document de lucru al Comisiei Europene, ce reprezintă poziția, neoficială în prezent, față de anumite problematici corelate cu domeniul dreptului de autor. Textul Documentului – intitulat „Draft Impact Assessment on the modernization of EU copyright rules” – identifică trei obiective ale inițiativei comunitare și anume: (i) asigurarea unui acces sporit către conținutul online, (ii) adaptarea excepțiilor la mediul digital și trans-frontalier, (iii) obținerea unei bune funcționări a pieței aferente dreptului de autor.
În ceea ce privește cel de-al treilea scop menționat, vom aduce în prim plan problematicile în care se menționează, ca o carență a bunei desfășurări a pieței europene, imposibilitatea titularilor de drepturi de autor de a controla și, implicit, de a obține profitul aferent utilizărilor de materiale uploadate/ încărcate la nivelul platformelor de tip user generated content (ugc). Față de interesul titularilor de drepturi, documentul menționat indică printre posibilitățile de rezolvare a acestei problematici, modificarea dispozițiilor aplicabile răspunderii furnizorilor de servicii, astfel încât răspunderea acestora să nu mai fie condiționată de încunoștințarea furnizorului cu privire la existența unui material ilegal găzduit ci să se declanșeze ca urmare a neconformării obligației de implementare a unei tehnologii eficiente și proporționale de identificare a conținutului de tipul YouTube Content ID.
În concret, se intenționează modificarea a ceea ce în prezent se cunoaște a fi procedura de “notice and take down” regăsită la nivel internațional și comunitar și care presupune că orice materiale ilegale, deci inclusiv cele care încalcă drepturile de autor, pot fi eliminate(șterse)printr-o notificare transmisă furnizorului (de servicii de tip hosting/găzduire) de către titularul de drepturi, în care acesta va trebui să identifice toate materialele distribuite/uploadate fără autorizarea acestuia și care reprezintă o încălcare a drepturilor deținute. Temeiul acestor acțiuni este art.14 din legea comerțului electronic, corespondentul acestuia din Directiva comerțului electronic ori secțiunea 512(c) din Digital Millenium Copyright Act.
Nu este vorba de un simplu amendament la lege pentru că, așa cum vom încerca să evidențiem pe scurt, se dorește o schimbare majoră în domeniul dreptului de autor, prin extinderea posibilităților de control a titularilor de drepturi în dauna userilor și a deținătorilor de platforme ugc.
În primul rând trebuie remarcat că legislațiile actuale nu fac decât să transpună principii de drept fundamentale ce se aplică cu preponderență pe tărâm procesual civil și care au în vedere sarcina probei, fiind cunoscut căcel care face o susținere în fața instanței trebuie să o și probeze. Nu suntem într-adevăr pe tărâm procesual, dar faptul că titularului de drepturi îi este impusă informarea cât mai detaliată cu privire la materialele utilizate fără autorizare își găsește justificare și în rolul pe care acest titular îl va avea în fața oricărei instanțe în încercarea de recuperare a eventualelor prejudicii, și anume acela de reclamant. În plus față de aceasta, nu trebuie să ignorăm faptul că rezolvarea unor probleme printr-o procedură extrajudiciară cum este aceasta, adică fără concursul organelor judiciare, ar impune măsuri suplimentare sau care cel puțin să echivalentele aprecierii obiective ce s-ar fi putut realiza în fața unei instanțe.
Actor incubit probatio sau transpus în legislația procesual civilă – „Cel care face o susținere trebuie să o dovedească” (art.249 NCPC) are în vedere, într-adevăr, faptul că o prioritate constă în probarea celor pretinse, iar transpunerea în domeniul dreptului de autor ar consta în regula că cel care se pretinde titular al vreunui drept de autor trebuie să demonstreze atât dreptul său împotriva celui pe care îl reclamă, cât și materialele asupra cărora acest drept pretins poartă, probare ce nu poate fi realizată în lipsa unei corecte identificări a conținutului pretins ilegal. Dar anterior acestui stadiu al probării, reclamantul își poate valorifica drepturile sau interesele legitime doar prin formularea unei cereri de chemare în judecată, document ce reprezintă principalul instrument de realizare a dreptului și de investire a instanței. Adagiul latin identifică în realitate două concepte – existența unei susțineri (cereri, solicitări) formulate și o probare a acestei susțineri.
Similar condiționării procesului civil prin formularea unei cereri de chemare în judecată, practic a formulării acelei susțineri de care se vorbea și în NCPC, orice titular de drepturi de autor pretins încălcate în mediul online, este obligat, înainte de toate, de a-și exprima în mod expres pretențiile sale în fața deținătorului platformei care găzduiește materialele, prin probarea sa ca titular și mai apoi prin identificarea materialelor distribuite ilegal, toate acestea realizându-se în mod uzual prin adresarea unei notificări către furnizorul de servicii.
Atragerea la răspundere a furnizorilor de hosting (deținători ai platformelor online de tip user generated content) se poate realiza în baza art.14 din Legea comerțului electronic, text care transpune, de atfel, un principiu ce se dorea a fi unitar la nivelul legislației comunitare, și anume acela potrivit căruia acești furnizori de servicii pot fi trași la răspundere doar dacă au cunoștință de faptul ilicit, iar singura modalitate de avertizare a acestuia era, în mod firesc, notificarea adresată de titularul dreptului de autor deținătorului platformei în cauză, prin care erau necesar a fi identificate toate materialele ilegale – distribuite/ utilizate fără autorizare.
Mai mult decât atât, normele de punere în aplicare a Legii comerțului electronic, precizează în mod clar în cadrul articolului 11 faptul că furnizorii de servicii online, așadar inclusiv cei care furnizează servicii de hosting – găzduire a oricăror materiale și informații online, nu au obligații de monitorizare a conținutului stocat.
„Art. 11. – (1) Furnizorii de servicii ale societății informaționale, care oferă serviciile prevăzute la art. 12-15 din lege, nu au obligația de a monitoriza informația pe care o transmit sau o stochează și nici obligația de a căuta în mod activ date referitoare la activități sau informații cu aparență nelegală din domeniul serviciilor societățiiinformaționale pe care le furnizează.”
Existența acestor tipuri de dispoziții face dificilă în prezent sarcina titularilor de drepturi care, pentru a elimina materialele ilegale, se văd nevoiți a analiza activitatea zilnică a sute de platforme și de a transmite sute de mii de notificări și aceasta într-un mod susținut, întrucât diseminările variază de la zi la zi și privesc un număr variabil de utilizatori. Mai mult decât atât, blocarea sau eliminarea materialelor deja nu mai reprezintă o opțiune, întrucât în afara unei limitări a diseminării, titularul de drepturi nu obține niciun câștig real. Tocmai de aceea, ceea ce se dorește prin modificările legislative menționate este obligarea furnizorului de servicii informaționale de a plăti licențe corespunzătoare fiecărei utilizări de materiale protejate de drepturile de autor, fapt realizabil doar prin implementarea unei tehnologii cu funcționalitățide monitorizare și identificare a fiecărui act de încălcare a drepturilor de autor.
Schimbările legislative marcate în documentul comunitar aduc în prim plan o modificare care nu afectează doar actuala legislație din domeniul dreptului de autor ci înseși principii fundamentale de drept, de tipul celor menționate (sarcina probei) întrucât scopul acestor rectificări este de a prelua obligația monitorizării și căutării posibilelor ilegalități din sarcina titularilor și a o pune pe seama unor intermediari cum sunt de altfel platformele care găzduiesc materiale uploadate de utilizatori. Practic, dreptul titularului se dorește a fi garantat și realizat printr-o acțiune externă și independentă de voința acestuia, întrucât nu mai este nevoie de o solicitare expresă și nici de identificarea materialelor prin care dreptul său ar fi fost afectat, deținătorul platformei fiind cel care trebuie să ia toate măsurile pentru a se asigura că drepturile oricărui titular asupra oricăror materiale nu sunt încălcate.
Ceea ce se urmărește este ca tuturor faptelor de încălcare a drepturilor de autor să le fie conferite un regim special similar infracțiunilor, în care, pentru declanșarea acțiunii penale, nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, altfel spus a acelor infracțiuni care se subsumează regulii generale din domeniul dreptului penal și anume principiului oficialității. Similitudinile nu sunt întâmplătoare, dacă avem în vedere reprezentarea în concret a acestui principiu al oficialității, care este prevăzut în toate legislațiile penale moderne. Potrivit acestuia, actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel. Principiul obligă, printre altele, ca procurorul și organele de urmărire penală, de îndată ce au cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni, să efectueze din oficiu urmărirea penală. De asemenea, și instanța de judecată, după ce a fost sesizată cu judecarea unei cauze penale, îndeplinește din oficiu toate actele ce intră în atribuțiile acesteia. Similar îndeplinirii din oficiu a actelor penale, adică fără plângerea persoanei vătămate, se dorește a fi protejate și drepturile de autor, în aceste situații nemaifiind necesară nicio solicitare din partea titularului, ale cărui pretenții pot fi interpretate ca nemaiavând un caracter personal sau putând fi catalogate chiar ca obligatorii în circumstanța în care titularul nu trebuie să facă niciun act de atestare a sa sau de probare a legăturii dintre acesta și materialele contrafăcute, rămânând de obligația altor entități să monitorizeze și să analizeze orice materiale prin care drepturile titularului ar fi afectate.
Dacă ne întoarcem strict la domeniul dreptului de autor, recunoaștem că o protecție adecvată a drepturilor titularului nu se poate, într-adevăr, realiza decât printr-o constrângere cât mai adecvată a posibilităților de încălcare a acestor drepturi. Dar constrângerea trebuie să fie proporțională cu specificul dreptului ce se dorește a fi apărat și cu natura ilegalității. Așa cum se poate observa printr-o simplă apreciere a textului ce identifică realizarea principiului oficialității pe tărâm penal, persoanele care dobândesc atribute de monitorizare a actelor ilegale sunt procurorul și alte organe de urmărire penale, fiind menționată mai apoi instanța cu rol în realizarea oficialității, toate aceste fiind organe specializate în aprecierea caracterului ilegal al unei fapte. Deși vor fi încărcați cu atribuții identice acestor organe specializate, dacă avem în vedere obligația de monitorizare și de depistare a materialelor care încalcă drepturile de autor, platformele online nu ar putea susține o astfel de activitate și chiar dacă unele, în mod voluntar, ar fi de acord cu această sarcină (de tipul YouTube, care a acceptat voluntar implementarea unui astfel de sistem de monitorizare) care le-ar încărca activitatea, îndeplinirea unei astfel de activități ar avea ca efect numeroase abuzuri, dacă ținem cont doar de lipsa de obiectivitate a unor entități nespecializate.
Dar argumentul care dobândește cea mai mare consistență împotriva unor astfel de modificări legislative, este nu atât cel al neprofesionalismului platformei obligate să monitorizeze un conținut pe care doar îl găzduiește și nici cel al posibilelor carențe ale unui sistem automatizat care nu poate aprecia în mod obiectiv care sunt utilizările permise și ce poate fi catalogat utilizare ilegală. Aceste schimbări legislative par a nu ține cont de însăși natura drepturilor ce se doresc a fi protejate, drepturi și interese complet diferite de cele protejabile prin legea penală, prin care se urmărește pedepsirea persoanelor care săvârșescfapte periculoase pentru ordinea publică și pentru viața socială.
Existența unor infracțiuni specifice dreptului de autor (care, oricum, nu scapă numeroaselor critici) nu constituie un argument pentru care toate posibilele acte ilegale din domeniul dreptului de autor să dobândească caracter infracțional.
Așa cum am menționat, specificul modificărilor urmărite și similitudinile dintre acestea și materia penală, nu sunt întâmplătoare, urmărindu-se, cel mai probabil, asocierea tuturor faptelor de încălcare a drepturilor de autor cu o răspundere penală, deși răspunderea cuvenită naturii patrimoniale a acestor drepturi este, în mod clar, cea civilă, denumită, nu întâmplător reparatorie, adică prin care se urmărește repararea unui prejudiciu prin încălcarea unui drept subiectiv.
Dar, așa cum se poate observa în general, la nivel internațional, asistăm la ceea ce se poate numi un interesant fenomen de apropiere între răspunderea civilă și cea penală, care, cel mai probabil, va conduce la o bulversare a fundamentelor și orientării generale ale sistemului represiv în mai multe state, cu riscul de întoarcere la confuzia originară dintre reparație și pedeapsa represivă.