Modista. Un roman cu vardist și hoți

Scriitorul italian Andrea Vitali, s-a născut în 1956 în Bellano, pe malul estic al lacului Como. Și-a început cariera în 1992, când a publicat volumul “Meccanico Landru”. De-a lungul anilor a mai publicat romanele “A partire dai nomi” (1994), “L’ombra di Marinetti” (1995, premiul Piero Chiara), “Aria del largo” (2001) și, la editura Garzanti, “Una finestra vistalago” (2003, premiul Grinzane Cavour 2004, pentru ficțiune, și premiul literar Bruno Gioffré 2004), “Un amore di zitella” (2004), “La signorina Tecla Manzi” (2004, premiul Dessi), “La figlia del podestà” (2005, premiul Bancarella 2006), “Il procuratore” (2006, premiul Montblanc), “Olive comprese” (2006) și “Il segreto di Ortelia” (2007).
Datorită subiectelor incitante, a dinamismului și a stilului amuzant care le caracterizează, cărțile lui Andrea Vitali au fost foarte bine primite atât de publicul italian, cât și de juriile literare, care le anunță de fiecare dată ca pe o revelație.
Scris într-un stil distractiv, inteligent și extrem de plăcut, volumul “Modista. Un roman cu vardist și hoți” reinventează magistral comedia italiană, reușind să restituie cea mai adevărată și mai profundă imagine a provinciei din peninsulă, un amalgam de caractere, o lume a surprizei, o ordine a neprevăzutului.
Anna Montani, modista aflată în centrul acțiunii, adună în jurul ei personaje din cele mai diverse, care își doresc doar să găsească modalitatea prin care să o poată cuceri pe frumoasa femeie ce stârnește invidia tuturor celorlalte doamne. Oare cine va reuși?

3

Mareșalul Carmine Accadi ocupa apartamentul rezervat comandantului de post, aflat la etajul de deasupra birourilor cazărmii. Bărbat frumos, sicilian, era becher și îi plăcea să doarmă. Era încă în pat când Marinara intră în casă.
Mareșalul îl primi în dormitor și-l puse să-i povestească totul.
– A fost înștiințat primarul? întrebă el când caporalul termină rezumatul.
– Nu, răspunse Marinara. Am considerat oportun să vă înștiințez mai întâi pe dumneavoastră.
– Ai făcut bine, încuviință mareșalul așezându-se pe pat și întinzându-se.
Doar atunci caporalul realiză că purta pe cap un fileu.
– Ce-i? întrebă mareșalul.
– Nimic.
– Te uiți la mine din cauza fileului? insistă mareșalul.
– Nu, minți caporalul, căruia acel mareșal venit de câteva luni la Bellano nu-i prea stătea la suflet.
– Mi se cârlionțează părul dacă nu-l pun, explică totuși Accadi.
Caporalul făcu semn că înțelesese.
– Ce fac mai departe? întrebă el.
Accadi luă o atitudine părintească.
– Cobori și mă aștepți, zise. Mă îmbrac și vin.
La șapte treizeci, mareșalul și caporalul ajunseră în fața porții mari a primăriei. Știrea se răspândise repede. Era deja un mic grup de curioși care comentau întâmplarea și făceau presupuneri.
Accadi, care răspândea un parfum puternic de after-shawe, își făcu drum cu un aer de superioritate și luă cunoștință de broasca forțată.
– Efracție evidentă, comentă el.
– Din interior, adăugă caporalul.
– Ce?
– Zic, efracție din interior. Așchiile de lemn căzute din poartă sunt toate pe dinăuntru, în vestibul, și nu aici pe stradă. Semn că forțarea a avut loc din interior, nu invers.
Mareșalul făcu în aer un gest cu mâna.
– Bine, lungi el cuvintele, din interior, din exterior. Tot spargere e. Vrem să continuăm inspecția?
– Să continuăm, aprobă caporalul.
Dar mareșalul se opri brusc.
– Un moment, zise, luând, pe neașteptate, poziție de drepți.
Ce văzuse?
Marinara gândi că sosea primarul.
Se uită peste capetele curioșilor, ca să se convingă.
Văzu și înțelese. Primar pe dracu!
Cu ochi de pasăre de pradă, Accadi o văzuse pe doamna Anna Montani, modista, apropiindu-se de grupul de curioși.
Mergea contra vântului.
Rochia de bumbăcel ușor pe care o purta se mula pe trupul ei ca o a doua piele, descriindu-i toate urcușurile și coborâșurile. Mareșalului îi lăsa gura apă și strecură printre dinți o înjurătură.
Cu trei zile în urmă, Montani telefonase la cazarmă întrebând de el: voia să-i vorbească. Accadi nu voise să răspundă.
– Nu sunt paroh, nu ascult spovedanii. Dacă e vreun delict, să facă denunț regulamentar, comentase el.
Însă, în ziua următoare, la Caffé dell’Imbarcadero, în timp ce își lua aperitivul, auzind-o vorbind, văzuse cărui trup îi aparținea glasul ce întrebase de el și simțise că i se moaie genunchii. Semăna cu Silvana Mangano, actriță pe care mareșalul o văzuse în Riso amaro. Poate mai măruntă, dar toată curbe, arcuiri și unduiri, care oricum te amețeau.
Două zile se întrebase cum să facă s-o agațe.
Iată ocazia: de prins din zbor.
– Doamna Montani, o strigă el pe nume, oprind-o pe femeie mai înainte ca ea să se amestece în mulțimea de curioși.
– Mareșale! spuse ea.
Avea un r moale, ce-i dădea un aer foarte șic.
Singurul lucru moale, gândi mareșalul, într-un corp beton.
– Vă datorez scuze, spuse Accadi.
Femeia se făcu a nu înțelege.
– Vina e a imbecilului ăla de subordonat al meu care stătea de planton, explică mareșalul. Nu mi-a raportat despre telefonul dumneavoastră. Abia ieri seară și-a amintit de el.
– Nici o problemă, spuse femeia, n-are importanță. Voiam să vorbesc cu dumneavoastră, să vă cer un sfat.
– Spuneți-mi.
– Acum?
– Poate la o cafea bună, propuse Accadi.
– De acord, acceptă femeia.
– Caporal, ordonă mareșalul întorcându-se către subaltern, începe dumneata să faci inspecția.
– Să trăiți, răspunse Marinara.
După un sfert de oră, mareșalul Accadi încă nu se întorsese.
În schimb, caporalul terminase inspecția: din care adunase date destul de interesante.
Primarul din Bellano, Amedeo Balbiani, îl surprinse din spate în timp ce carabinierul, aplecat, lua de pe jos un lucru pe care îl făcu să dispară imediat în buzunarul pantalonilor.
– Bună ziua, caporale! tună primarul. Ce dracu s-a întâmplat? Acum m-au anunțat. Unde-i mareșalul?
Marinara își aranjă chipiul și salută.
– Bună ziua, domnule primar, spuse. Se pare că a fost o tentativă de furt.
– Asta știe deja tot satul, pufni acru primul cetățean al urbei.
Marinara roși.
– Luam primele indicii despre caz, zise el.
– Asta văd și eu.
– Sus, în birouri, încă n-am urcat.
– Și ce așteptăm?
– Pe mareșal.
– Și unde e?
Marinara căscă gura.
– Aici! izbucni din spatele lui glasul lui Accadi. Unde vreți să fiu? Bună ziua, domnule primar. Caporale, ai terminat aici, jos?
Caporalul făcu semn că da.
– Bine. Atunci, domnule primar, putem urca să inspectăm birourile.
“E inutil”, dădu să spună caporalul.
Dar tăcu.
Între timp, mareșalul îl luase de braț pe primar și o apucase în sus pe scările largi care duceau spre birourile primăriei.
Ajuns aproape la jumătatea treptelor, se opri și se răsuci spre intrare.
– Caporale, ordonă, dumneata du-te la cazarmă. Și scrie un process-verbal de toată frumusețea, da?
“Imbecilule”, fu răspunsul mental al caporalului.

4

Caporalul Marinara calculă că avea cam o oră la dispoziție: atâta i-ar fi trebuit mareșalului Accadi ca să inspecteze birourile primăriei.
Și, mai cu seamă, ca să-l întrețină pe primar în legătură cu chestia care, încă de când sosise în Bellano, cu opt luni în urmă, îi stătea mai mult pe inimă: latrinele cazărmii.
După părerea instalatorului Amedeo Florinelli, care la cererea personală a mareșalului controlase conductele, între WC-ul din apartamentul mareșalului și cel din birourile de dedesubt apărea un fenomen ciudat.
– Furt de apă, îl definise el.
Datorat probabil uzurii vreunui sifon, din cauza căruia, când trăgeau apa la cazarmă, în scurgerea de la baia mareșalului apa dădea pe dinafară, neagră, și apoi rămânea acolo, împuțind casa cu un miros greu.
Pe de altă parte, instalația era veche, cam de prin anii treizeci. Singurul remediu, diagnosticase Florinelli, ar fi fost să spargă zidurile și să controleze țevile, înlocuindu-le eventual pe acelea care nu mai țineau. Sau, mai bine, să refacă întreaga instalație.
Ținea de administrația comunală să-și asume cheltuiala, carabinierii nu aveau nici o legătură. Însă, de luni întregi, primarul făcea urechea toacă și mareșalul, cu cât acesta amâna să ia o hotărâre, cu atât se încăpățâna să-l determine să ajungă la o soluție.
Caporalul Marinara se baza tocmai pe insistența superiorului său, ca să facă pe îndelete anumite revizuiri înainte de a se întoarce la cazarmă, așa cum avea ordin. Inspecția pe care o făcuse cu puțin înainte într-o fericită singurătate, în vestibulul clădirii, îi revelase, fără dubii, că obiectivul hoților nu era birourile primăriei, ci tutungeria Onori, ce avea un zid exterior comun cu intrarea primăriei și în care se deschidea o ferestruică zăbrelită.
Cu siguranță încercaseră să dea lovitura în doi, poate în trei. Unul trebuie să se fi ascuns la intrare cu o seară înainte, lăsându-se închis înăuntru. Pe timpul nopții, forțase intrarea principală, permițându-i celuilalt, sau celorlalți, să intre.
Ulterior, ajutându-se de o scară, sau urcându-se unul pe umerii celuilalt, încercaseră să ajungă la ferestruică s-o scoată din țâțâni și să intre în tutungerie.
Însă, ajunși acolo, se întâmplase ceva. Ceva care dăduse peste cap lovitura.
Marinara era sigur de asta. Dedusese din anumite pete mici de sânge pe care le observase pe pardoseala placată cu dale mari a intrării. Și i se confirmase aceasta când găsise pe jos lucrul acela pe care, fără să fie observat, și-l strecurase cu repeziciune în buzunarul pantalonilor.
Își făcuse o idee exactă: nu numai despre dinamica tentativei de furt, ci și despre identitatea hoților.
Trei nume îi dansau în cap: Fès, Ciliegia și Picchio. Primii doi le erau deja cunoscuți carabinierilor pentru antecedente de furtișaguri. În schimb, Picchio, de câteva luni, nu scotea capul afară din casă dacă nu era însoțit de unul dintre ceilalți doi.
Toți trei locuiau în complexul de case din vechiul centru din Bellano și caporalul își începu verificarea cu Andrea Costa, zis Fès, a cărui casă se afla în așa-zisa curte Adamoli, o curte de secolul șaptesprezece în mijlocul căreia se ridica un palmier foarte înalt plantat în epoca fascistă, încercuită de edificii pe care lipsa de îngrijire și umiditatea le deterioraseră de-acum până la ruină.
Se întâlni cu el în timp ce ieșea din casă.
Băiatul avea ochii umflați de somn și nu dădu semne de mirare văzându-l pe caporalul care îi venea în întâmpinare.
– Unde te duci așa de dimineață? întrebă Marinara.
– La lucru, răspunse Fès într-o italiană incertă.
– Uită-te-n ochii mei, zise caporalul.
Fès abia ridică ochii din pământ.
– Vrei să-i zâmbești frumos caporalului?
O ușoară expresie de zăpăceală apăru pe chipul tânărului.
– De ce? întrebă.
– Arată-mi dinții.
Fès, dezorientat, abia își dezlipi buzele.
– Ce-i, întrebă pe urmă, o percheziție?
– Du-te, du-te, zise caporalul.
– Po’ să plec?
– Pleacă! țipă caporalul.
Ciliegia nici măcar nu era acasă. Mama lui îl informă pe caporal că plecase devreme, cu unul care făcea negoț, era târg la Morbegno în ziua aia.
Caporalul mulțumi. Zise că, poate, avea să mai treacă pe seară.
Odată șters de pe listă Fès și lăsat deoparte Ciliegia, îi mai rămânea Picchio, Eraldo Pozzi, care locuia cu mama lui uriașă în două încăperi deasupra localului clubului muncitorilor.
Când Marinara trecu pragul intrării clubului și începu să urce scările ce duceau spre casa lui Picchio, simți un miros pătrunzător în aer.
“Oțet”, gândi el.
Poate era vreo butie de curățat.
Mirosul de oțet deveni din ce în ce mai puternic în timp ce se apropia de ușa familiei Pozzi.
Când mama lui Picchio deschise, caporalul trebui să-și ia batista și s-o apese bine pe nas ca să reușească să respire. Femeia se proptise în prag, ocupându-l pe de-a-ntregul.
– Ce-i? întrebă ea cu un glas dogit de fumător de Naționale.

Din volumul lui Andrea Vitali, “Modista. Un roman cu vardist și hoți”, în traducerea, din limba italiană, a Marinei Loghin, în curs de apariție la Editura Leda.