Pelerinajul intre mai multe culturi face ca distanta dintre inlesnire spirituala si drama sa fie adesea insesizabila. Multi artisti, ce-ar trebui sa apartina istoriei artelor din cateva tari, nu-s adjudecati, in mod ferm, nicaieri. Imprastierea operelor, intr-un spatiu geografic larg – cum ar fi, pentru o seama de pictori dintre Prut si Nistru, aria Basarabia, Ucraina, Romania, Rusia, iar in cazul unora si Franta, Germania, Polonia, Israel – nu-i de natura sa le sporeasca popularitatea.
O difuzare dezordonata a productiei artistice, daca nu-i sustinuta de un numar foarte mare de tablouri si de o relatie stimulatoare profesionala cu piata, nu aduce decat incidental faima.
Din vreme-n vreme, targul mondial al operelor de arta se primeneste cu cate un ciudat, cu cate un artist-pictor razletit de flux, indeobste dizidenti rusi cu destine tragice ori evrei din infinitul de republici sovietice, oameni cu biografii marcate de presiunile ideologiei bolsevice, ca Moisei (Max) Gamburd, veristul convertit peste noapte la “realismul socialist”. Basarabeanul Max Gamburd, unul din cei mai haraziti pictori din generatiile de formatie europeana, altfel spus unul din cei cativa independenti de la natura si cu gena de mari creatori, care nu s-au scolit conform traditiei locului la Moscova, Petersburg si Kiev, ci in Occident, s-a sinucis, la varsta de cincizeci si unu de ani, in plina glorie. Dar glorie comunista de dupa razboi, cand singura alternativa la ratarea in inaltul rang de academician si Maestru Emerit al Artei era anonimatul.
Moisei Efimovici Gamburd s-a nascut la Chisinau, in 6.X.1903, in familia unui arendas ratacitor. A absolvit Scoala de arta din oras, in 1923, si abia dupa aceasta, in 1925, liceul. Trimis de parinti la Bruxelles, la Politehnica, se inscrie, fara stirea acestora, tot la Belle Arte. Cum scolirea artistica din Basarabia, in primii ani ai structurarii ei pe reguli europene, era aproximativa, pregatirea de acasa nu-l prea ajuta si talentul sau nu impresioneaza. La terminarea studiilor insa, ca multi alti tineri cu un caracter accentuat, care se incapataneaza sa ajunga singuri la o concluzie, e fruntas. Si, ca metoda, perfect constituit. Intre 1920 si 1940, artistii basarabeni expuneau frecvent la Bucuresti, la Saloanele Oficiale, in galeriile consacrate, impreuna cu grupul sau cu selectii de autor. Incepand cu anul 1933, cand e prezent la Salon cu doua compozitii – “taranca basarabeana” si “Trei tarani din Basarabia” – Max Gamburd pune mare accent pe conditia sa de basarabean. Era un mod de a-si afirma si geografic independenta estetica. Tablourile sale, sobre, indelung lucrate, infatisand familii de truditori ai pamantului in atitudini statuare, amintindu-le cunoscatorilor de sumbrul realism belgian al sfarsitului de secol 19, impresionau, astfel ca Gh. Oprescu se simtea dator sa observe, cu prilejul personalei din 1940, de la Fundatia Dalles, ca, pentru Max Gamburd, “arta inceteaza de a fi un amuzament”. Tot Oprescu formuleaza si obiectia ce i se putea aduce la Bucuresti unei astfel de atitudini, intr-un mediu ce aprecia tabloul de agrement, terminat intr-o singura repriza: lipsea spontaneitatea.
In 1940, foarte multi artisti basarabeni se stabilesc definitiv in Romania, dar Max Gamburd se intoarce la Chisinau, atat din motive familiale, cat si pentru posibilitatea ce se intrezarea ca, intr-o tara cu pictori putini – noua Moldova Sovietica – sa ajunga starostele breslei. Ceea ce, de altfel, dupa cativa ani indecisi si plini de privatiuni, s-a si intamplat. Ca artist de partid si de stat, care facea din tezele Moscovei tablouri, Max Gamburd s-a bucurat de toate onorurile republicane, inclusiv sarbatorirea a 50 de ani de munca si lupta intr-un cadru festiv, sub semnul succesului oficializat. Numai ca, la cateva luni dupa instalarea in fotoliul de clasic in viata al “celei mai avansate picturi din lume, realismul socialist”, Moisei Gamburd isi pune capat zilelor, iar funeraliile au discretia cuvenita celui care a zis pe neasteptate NU!
Fiica Miriam, stabilita in Israel, ii face doua expozitii – in 1984 si 1987 – si tot prin straduintele ei, la Chisinau i se organizeaza doua retrospective cu un patetic caracter recuperator. Logic, i se editeaza si un album, semnat de Ludmila Toma, tiparit in Israel si foarte atent documentat. Creatia de dinainte de 1940 a lui Max Gamburd e foarte cautata de colectionari, in special de cei cu origine evreiasca. Lucrarea pe care o reproducem e un studiu pentru “taranii basarabeni”, tablou expus la Salonul Oficial in 1939 si 1940. In Romania, exista foarte probabil nenumarate opere importante ale lui Max Gamburd. Dar cu “locatie necunoscuta” – cum se mentioneaza in volumul citat. Fapt care ne spune ca le-a venit vremea sa fie scoase la lumina.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar