Ții minte?-n seara-aceea vorbeam filozofie –

Subiect fatal de care eu mă feresc, se știe.

Căci o roșeață urcă pe fruntea mea ușor,

Devin îngândurată, iar tu, un visător.

Cât tu vorbeai de aprigi dureri, de șovăirea

Ce copleșește omul când cercetează firea,

Cât timp vorbeai de soartă, de lumea noastră și

De fericirea care o bănui, dar nu știi

De nu-i înșelătoare și-ntr-adevăr există:

În mine o idee dospea, mai puțin tristă,

Gândeam că fericirea s-o aflu dac-ar fi,

Departe, prea departe să merg n-ar trebui.

Ar fi destul ca mâna-mi în mâna-ți să se-așeze

N-ar trebui ca mintea-mi alt vis să mai viseze,

Alt vis ce-aicea poate nicicând s-ar împlini.

Pentru-a iubi viața așa cum vreau, n-aș ști

Mai dulce mângâiere în dorurile-mi crunte,

Ca degetele tale să-mi pui, când plâng, pe frunte,

Și să cufunzi, lin, ochii-ți în ochii-mi ce zâmbesc.

N-am înțeles vreodată, și vezi, nici nu doresc

Decât o fericire: să te aud pe tine

Vorbind și depănându-ți cuvintele senine.

E tot ce-ar cere vieții, vezi tu, inima mea.

De altceva nu-mi pasă; chiar moartea, ce-ar fi ea?

Cu-nceata-i mușcătură, uitarea însăși poate

De tine să mă rupă. O, dac-aș ști că poate

O lacrimă pe groapa-mi, milos, mi-ai dărui,

De aur viitorul mi l-aș închipui!

Să nu aducem vorba despre filozofie?

E-un subiect de care eu mă feresc, se știe!

Căci o roșeață urcă pe fruntea mea ușor,

Devin îngândurată, iar tu, un visător.

Din volumul „111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română” – Argument și selecție de Marius Chivu & Radu Vancu, editura Nemira, 2016