„Cred că mare parte din succesul lui Montalbano ține tocmai de faptul că nu e un supraom. Poate fi vecinul tău de palier. Prin comparație cu Maigret, care nu are vârstă, Montalbano îmbătrânește. Nu doar pentru că anii trec, ci și pentru că toate anchetele sale, cu tot răul și oroarea pe care le implică, au o influență asupra lui, îmbătrânindu-l și mai mult. La fiecare anchetă, câțiva ani în plus îl apasă pe umeri. Montalbano nu-i o reflexie a societății, e un om al vremurilor sale, care reacționează față de societatea actuală ca orice om de bun-simț.” Astfel îl descria însuși Andreea Camilleri, într-un interviu acordat săptămânalului L’Express, pe eroul romanelor sale polițiste.
Parcă mai mult ca oricând caracterizarea se potrivește acestui al optulea roman al seriei Montalbano (al șaselea al seriei în românește), roman apărut în 2001și a cărui acțiune se petrece tot în Sicilia, în locurile știute, Vigàta, Montelusa și împrejurimi, la malul mării. Totul începe cu dispariția unui bancher inițiator al unui joc piramidal care, asemenea multora altora mai celebri (Madoff și altii) va fugi cu banii deponenților care fuseseră convinși că se vor îmbogăți peste noapte. Unii cred că escrocul a fugi într-o insulă din Pacific, alții cred că a fost lichidat de Mafia, singur Montalbano e convins că va da de bancher chiar prin locurile sale. Cineva trebuie să dea de urma banilor, ca oamenii care își depusesră economiiile de-o viață să-și recapete liniștea. Ancheta pe care o duce cu minuțiozitate, aparent cu nonșalanță (în tot timpul cercetărilor se petrec și alte istorioare, o nuntă amânată a unui subaltern, dispute cu logodnica, mese copioase, comisarul fiind un mare gurmand) îl duce pe Montalbano la un deznodământ neașteptat. Spre deosebire de alte romane ale seriei, aici Montalbano mărturisește: „Ziua mă orientez după soare, când se întunecă, după mireasma nopții: parc-aș purta cu mine în corp un fel de orologiu natural. În funcție de oră, noaptea își schimbă mirosul.”
Un erou, ca și până acum, ingenios, inteligent, direct, dar în egală măsură cinic și urșor dezabuzat.
O scriere amuzantă, destinsă, presărată cu multe regionalisme și de astă dată tradusă admirabil de Emanuel Botezatu (care, din câte știm, a și câștigat un pemiu pentru traducerile sale).
*) Andrea Camilleri – Mireasma nopții, editura Nemira. Traducere din limba italiană de Emanuel Botezatu