Daca astazi suficient de multe voci ironizeaza concepte de tipul “constiinta nationala”, cu totul altfel stateau lucrurile la finele secolului al XIX-lea. Discursul nationalist, care va fi condamnat in anii interbelici, de catre bolsevici si de emigrantii speriati de rascoala taranilor de la 1907, era la ordinea zilei. Orice pretext era binevenit pentru patrioti.
Presa bucuresteana a retinut cu lux de amanunte manifestarile prilejuite de inaugurarea celui complex si mai mai costisitor monument din Capitala, dedicat unuia dintre fondatorii Romaniei moderne, Ion C. Bratianu. Discursurile lui D.A. Sturdza, presedintele Consiliului de Ministri si al PNL, Iosif Gheorghian, mitropolitul primat al Vechiului Regat, Mihai Pherekide si P.S. Aurelian, presedinti ai Senatului si Camerei au fost deseori intrerupte de un “Ura!” sanatos si sincer iesit din piepturile celor 10.000 de bucuresteni care au tinut sa asiste la eveniment. Nu au fost singurii. Intrucat monumentul executat de Ernest Dubois reprezenta alegoric si provinciile istorice ale Romaniei Mici, s-au produs si fruntasii acestora, si chiar mai vehement.
Atitudinea lor era generata de amintirea veacurilor de robie in propria tara si de exploatarea nemiloasa de care “pamantenii” avusesera parte din partea strainilor “care ne-au calcat glia”. Deci, nu era forba de xenofobie. De altfel, nimeni nu s-a legat de negustorii unguri, evrei si bulgari, rezidenti in oras. Problema patriotilor era de a se veghea ca suferintele din trecut sa nu se mai intoarca vreodata.
Ziua de 18 mai 1903 a avut toate ingredientele pentru a ramane memorabila in istoria Bucurestilor.