Sa ne reamintim un moment scena de inceput a filmului lui Serghei Eisenstein “Octombrie”, in care proletariatul rus doboara statuia tarului Alexandru al III-lea in timpul Revolutiei bolsevice. Statuia este legata cu franghii si un lasou ii este petrecut in jurul gatului; apoi ea incepe sa se legene, rostogolindu-se, pe bucati de pe piedestal, in uralele entuziaste ale multimii care asista la scena. Fixand intr-un mod dramatic iconografia standard pentru momentul unei transformari politice radicale, aceasta scena stabileste cadrul pentru primul meu grup de cadavre politice.
Statuile sunt morti sculptati in piatra sau turnati in bronz. Ele simbolizeaza o anumita persoana celebra si, simultan, intr-un fel, trupul acelei persoane. Oprind procesul de descompunere a corpului acelei persoane, o statuie schimba temporalitatea asociata ei, introducand-o in domeniul sacrului, ca si o icoana. Pentru acest motiv, profanarea unei statui face parte dintr-o istorie mai lunga a iconoclasmului. Doborarea ei nu numai ca elimina din peisaj acel trup, ca si cum l-ar sterge din istorie, dar demonstreaza de asemenea ca el nu este protejat de nici o forta suprema, din moment ce poate fi daramat. Rapindu-i-se atemporalitatea si sacralitatea, insusi caracterul “sacru” al universului in care avea semnificatie devine mai “profan”. Persoana pe care o simbolizeaza statuia se dizolva intr-o persoana cu limite temporare bine stabilite. Ridicarea de noi statui inverseaza acest proces, (re)sacralizand persoanele care au fost, pentru o perioada, relativ anonime. Ambele actiuni semnaleaza o schimbare in universul de sensuri care prevala anterior.
Printre cele mai timpurii si vizibile semne de schimbare a vremurilor in 1989 a fost inceputul caderii statuilor de pe piedestaluri, indicand caderea corespondentilor lor lumesti. Enver Hoxha a disparut din Tirana (Albania), lasand in urma un enorm teren viran dintr-o piata centrala. Monumentele “eliberatorilor” sovietici au fost rapid daramate in toate fostele state satelit. Desi nu in totalitate, in orase din intreaga regiune, statuile lui Marx si Lenin (si chiar si Stalin) au fost doborate de pe soclurile lor. Lenin a ramas inca in Piata Octombrie din Moscova, Marx inca nu a disparut din incinta Universitatii Karl Marx din Budapesta, iar in Minsk si Kiev majoritatea eroilor socialismului sunt inca in picioare, locuitorii Berlinului de Est au demontat toate statuile din perioada socialista cu exceptia celor ale lui Marx si Engels, care sunt frecventate de turisti (in special din America Latina). Unele demolari seamana cu niste veritabile executii publice, cum a fost cea a lui Felix Dzerjinski din Varsovia. Statuile disparute ale lui Lenin au provocat multa curiozitate referitor la locul lor de depozitare: in Letonia, oamenii au trimis prin e-mail raspunsurile la intrebarea de concurs “Unde e Lenin?”; problema constituind subiectul multor glume. Trecand pe langa piedestalul gol al lui Lenin in Bucuresti, l-am intrebat pe un barbat care statea langa mine in autobuz unde este statuia. Mi-a raspuns ca nu e sigur, dar a auzit ca a fost vanduta intr-o tara din lumea a treia; altii au spus ca au vrut sa o cumpere niste japonezi pentru un muzeu. In Tartu (Estonia), administratia municipala a scos la licitatie dintr-un depozit o statuie a lui Lenin, pe 5 decembrie 1997 (sa fi fost din cauza crizei financiare?). (Anterior, in 1991, parlamentul din Tadjekistan a votat sa se reinstaleze statuia lui Lenin si sa ii oblige pe cei care au demontat-o sa plateasca costurile acestei operatiuni). Premiul pentru cea mai originala solutie privitoare la problema destinatiei date tuturor acestor cadavre de bronz trebuie acordat maghiarilor, care au depozitat laolalta toate statuile demontate intr-un singur loc (cunoscut drept Parcul Statuilor) in afara Budapestei (un parc similar a fost deschis ulterior in Moscova).
Intre timp alte statui au fost aduse in locul celor daramate: in Bulgaria, bustul lui Serban Stambolov, politician de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cunoscut pentru meritul de a fi mentinut ordinea intr-o perioada haotica; in Cluj, eroul revolutionar Avram Iancu a inlocuit Monumentul Eroilor Sovietici (soldatii au fost mutati in sectiunea sovietica a cimitirului municipal), seful, generalul si conducatorul statului fascist din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, Ion Antonescu (executat de comunisti in 1946 si a carui posibila reabilitare a pricinuit multe dezbateri incinse atat in guvernul roman, cat si in cel american). In Moscova, resuscitarea trecutului tarist s-a facut prin ridicarea statuilor tarului Nicolae si ale lui Petru cel Mare. Exemplele sunt nenumarate.
Doborarea si ridicarea de statui este un proces intalnit peste tot in lume, atat in prezent, cat si in trecut si nu exista in el nimic “post-socialist” in sine. Tinand cont ca regimul politic are legatura atat cu peisajul, cat si cu istoria, schimbarea ordinii politice, indiferent de locul unde se petrece, inseamna adesea schimbarea fiintelor umane de bronz, care in acelasi timp stabilizeaza peisajul si ingheata temporar anumite valori ale acestuia. Desi este adevarat ca politica statuilor depaseste exemplele post-socialiste, exista doua elemente specifice doar post-socialismului.
Mai intai este numarul lor, reflectand amploarea schimbarilor: un sistem social extins la un numar mare de oameni si ingloband multe tari si-a pierdut esenta organizarii institutionale (un singur partid conducator, economie de comanda), iar in unele cazuri federatiile au fost inlocuite cu state natiune noi. Desi ordinea sociala care s-a instaurat dupa socialism poate sa semene in continuare cu cea anterioara, o parte din legitimitatea noilor regimuri provine din autoreprezentarea lor ca fiind de ruptura; succesiunea statuilor pune in primejdie aceasta reprezentare. In al doilea rand, chiar daca statuile participa la stabilizarea unei anumite ordini temporale si spatiale, dupa cum am sugerat, in masura in care socialismul a organizat spatiul si timpul diferit fata de alte tipuri de societate, doborarea statuilor din timpul socialismului este intr-adevar speciala. Yampolski sugereaza, de exemplu, ca statuile sovietice au anumite calitati care le disting de statuile din alte locuri, in gigantismul lor si tipul de temporalitate pe care il ingheata. Nu voi adanci acest aspect, ma voi margini sa semnalez ca unii cercetatori vad ordinea spatiala si temporala a socialismului – si deci statuile care sunt implicate – ca fiind distincte.
Felul meu de a privi statuile ca parte din politica trupurilor moarte poate fi criticat, deoarece in mod evident statuile se deosebesc de trupurile moarte din mai multe puncte de vedere. De exemplu, ele se afla aproape intotdeauna deasupra pamantului, in timp ce mormintele sunt aproape intotdeauna dedesubt. Efectul statuilor consta exact in vizibilitatea lor, un element care lipseste in cazul majoritatii cadavrelor. Statuile si cadavrele difera, dar unele exemple vor demonstra cat de subtire este linia care separa bronzul de oase. In primul rand statuile daramate au adesea aparenta unor oameni decedati, dupa cum se poate vedea intr-un comentariu facut la indepartarea lui Felix Dzerjinski, fondatorul CEKA si al KGB, din centrul Moscovei dupa lovitura de stat esuata din august 1991: “Statuia (lui Dzerjinski)… se balabanea agatata de macara, ca si cum ar fi fost atarnata de un streang”. “Executia” lui Dzerjinski din Varsovia a fost traita de asemenea ca si cum ar fi fost a unei persoane. In al doilea rand, unele statui au fost tratate destul de asemanator cu cadavrele, piedestalele lor devenind loc de pelerinaj, avand uneori valente magice si religioase. In Erevan (Armenia), de exemplu, cei care au efectuat operatiunile de daramare ale statuii lui Lenin au asezat-o intr-un camion si au insotit-o cum ar fi condus corpul unei persoane decedate, inconjurand de mai multe ori piata, asa cum se procedeaza cu un sicriu deschis. Spectatorii aruncau cu crengi de brad si cu monede, cum se face in general pentru persoanele decedate. Alti oameni au exorcizat statuile ca si cum ar fi fost vorba de persoane decedate de curand. In Mongolia, unde o imensa statuie a lui Stalin a fost doborata abia in 1990, taranii au varsat lapte pe locul unde se inalta inainte statuia, deoarece credeau ca o asemenea practica va opri spiritul lui sa se intoarca furios si sa ii urmareasca.