Încântător a fost nivelul artistic și mesajul cultural, pentru ca dușul să vină de la raportarea inevitabilă la situația socio-culturală și morală a zilelor noastre. Titlul articolului necesită o explicație. Iar aceasta se găsește în idealul sonor în care s-au format generațiile de muzicieni activi din România. Formați pe principiile de performanță ale școlii rusești, muzicienilor și prin extensie publicului românesc li s-a indus un ideal sonor de sorginte romantică, cu sonorități pline, puse sub semnul unei estetici interpretative pline de temperament. Pasajele de virtuozitate sunt atacate în forță, părțile lente exhibă un sentimentalism care, chiar dacă oarecum diluat față de cel rusesc, particularizează o bogăție de pasiuni tipice balcanilor. Mai puțin rafinat, interiorizat, detaliat, discursul sonor este poate mai puțin profund, dar mai frust și mai ardent în datele lui emoționale esențiale.
Acesta a fost și cazul sonorităților muzicienilor Filarmonicii din Moscova. O senzație care transcende nostalgia celor născuți până în anii ’80 a impresionat – așa cum de altfel continuă să o facă pe toate meriadianele lumii – publicul de toate vârstele și condițiile, de la cei aflați la primele contacte cu muzica simfonică și terminând cu cei mai experimentați melomani sau specialiști.
Pentru a fi și mai sugestiv, am să fac o comparație între idealul
sonor al publicului românesc și gustul bomboanelor Bucuria, care se
mai fabrică în Republica Moldova. Acestea au exact gustul
bomboanelor noastre de acum mai bine de douăzeci de ani (fiindcă în
ultimii ani nu se mai găseau), cu care, așa cum se întâmplă și cu
idealul sonor “made in USSR” nu ne mai întâlnim decât prin
intermediul unor importuri întâmplătoare. Și pentru că gustul este
prin excelență subiectiv, am să mai spun doar că în cazul
bomboanelor diferența este totuși mai mică decât în cazul unei
întâmplătoare comparații dintre orchestrele care, de altminteri,
își vor vizita reciproc capitalele.
Pentru că Filarmonica din București are onoarea să deschidă cea de a 6-a ediție a “Festival World Symphony” în seara de 3 iunie, la Sala Coloanelor din Moscova, cu un program compus din Simfonia I de Beethoven și Simfonia a II-a de Enescu. Al doilea concert al Filarmonicii noastre e programat în cel mai estic oraș al Europei, Perm, unde, ca și la Moscova sub bagheta dirijorului Horia Andreescu, orchestra din București interpretează Concertul românesc de Ligeti, Preludiile de Liszt si Simfonia a II-a de Enescu.
Sperăm ca acolo, departe, în Rusia, instrumentiștii, artiștii, oamenii din Filarmonica “George Enescu” din București să aibă forța de a se ridica deasupra vremurilor de acasă, onorând astfel idealul sonor în care s-au născut și s-au format ca muzicieni. Dacă vor fi reușit acest lucru, îl vor ști doar ei, în forul lor interior și… publicul.
Exemplul a fost dat cu brio de prezența rușilor la București,
mai ales în prima seară când tempo-urile dirijorului Yuri Simonov
au concretizat o viziune dirijorală perfect articulată, argumentată
și susținută cu strălucire fie că a fost vorba depre Simfonia a
XI-a “Din Lumea Nouă” de Dvorak, “Pasărea de foc” de Stravinski,
sau “Moartea Isoldei” de Wagner, de niște instrumentiști care –
asemenea bomboanelor moldovenești – ne aminteau de membrii
Filarmonicii “George Enescu” de acum 30 de ani.
VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 și este jurnalist free-lancer de televiziune și corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universității Naționale de Muzică are de asemenea și un master în muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeași facultate. Scrie critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în reviste sau secțiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică și de realizator de documentare, reportaje și corespondențe de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.