O “moștenire” lăsată de regimul condus de Nicolae Ceaușescu, în spatele căreia se ascund poveștile primilor destinatari care nu ar fi vrut să se mute în ele, ale investitorilor israelieni care au făcut bani frumoși din achiziția și vânzarea ulterioară a locuințelor, dar și a actualilor proprietari, care se confruntă cu probleme caracteristice oricăror bucureșteni: pene frecvente de curent sau oameni ai străzii dormind în casa scării.
“Lucrările la bulevard au început înaintea celor la Casa Poporului. Prima etapă a fost începută în 1979, iar cea de-a doua în 1984. N-aș putea spune exact câte apartamente au fost realizate, dar știu că planul inițial era pentru 6.000 – 7.000 de apartamente. Nu toate tronsoanele au fost însă realizate”, povestește Anca Petrescu, arhitectul-șef al Casei Poporului, clădirea construită de Ceaușescu în aceeași perioadă ca și bulevardul.
Zonă seismică sigură
Ideea construirii acestor apartamente, dar și a Casei Poporului a venit după cutremurul din 1977, când Ceaușescu a început un proces de reconstrucție a Bucureștiului după ce și-a găsit locuința din Primăverii avariată.
După ce a stabilit că zona cunoscută drept “Dealul Arsenalului” este una dintre cele mai sigure din punct de vedere seismic din București, Ceaușescu a organizat un concurs de arhitectură pentru un megaproiect în această zonă, în care dorea totodată să mute și angajații care urma să lucreze în sălile Casei Poporului.
“Parametrii de siguranță folosiți înainte de 1989 erau foarte stricți pentru toate construcțiile. Drept dovadă, la cutremurul din 1977 nu a căzut niciun bloc nou. Inginerii erau foarte specializați în acea perioadă, iar în institutele de proiectare lucrau peste 1.000 de proiectanți, arhitecți și ingineri. Nu puteai lucra după capul tău, cum poate face acum orice SRL. Mi-este groază de ce s-a întâmplat după 1990 și spun Doamne ferește de un cutremur! Nimeni nu mai verifică acum proiectele”, spune Anca Petrescu.
Deși spațioase și aflat într-o zonă considerată sigură din punct de vedere seismic, proiectul de pe Bulevardul Unirii nu a fost susținut în unanimitate, cel puțin la început, când apartamentele erau prevăzute a deveni locuințe de serviciu, fără a fi vândute locatarilor.
“Erau destui cei care nu doreau finalizarea proiectului, astfel că la vizitele lui Ceaușescu îi arătau fațadele, acesta era mulțumit, dar în spate nu se lucra aproape deloc. Imediat după Revoluție, în schimb, a fost bătaie pe ele. Erau cele mai scumpe apartamente din oraș, deoarece erau spațioase, zona era frumoasă, iar la parter se spera că bulevardul va fi amenajat modern, cum se întâmplă în alte orașe mari”, mai spune arhitectul.
Faptul că magazinele din zonă nu au trafic putea fi compensat de proiectul imobiliar Esplanada, planificat pe terenul situat între bulevardele Mircea Vodă și Nerva Traian, dar criza și numeroasele reclamații privind această construcție au dus la înghețarea proiectului care ar fi trebuit realizat în parteneriat public-privat cu firma TriGranit.
Începuturile speculațiilor cu apartamente
Apartamentele sunt spațioase și puțin peste standardele obișnuite de la acea vreme. Bucătăriile au în loc de 5-6 metri pătrați în jur de 10, în timp ce o cameră mică are circa 12 metri pătrați, față de 10 metri pătrați în alte blocuri din oraș.
Iar “speculația” imobiliară din București a început și cu aceste apartamente.
Omul de afaceri israelian Moshe Turgeman, dezvoltatorul proiectului Euromall din Pitești, povestea la un moment dat că prima afacere pe care a făcut-o în București a fost să cumpere în jur de zece apartamente în zone centrale, pe care le-a renovat și le-a vândut ulterior cu un preț dublu.
Inițial, imediat după revoluție, apartamentele de la Unirii au fost repartizate către funcționari și oameni politici, dar și către muncitori din întreprinderi, fiind date spre închiriere, cu posibilitatea de achiziție ulterioară.
“În 1992 prețurile apartamentelor cu două camere din zona Unirii erau sub 10.000 de dolari, iar cele cu patru camere costau în jur de 15.000 de dolari. Cu alte cuvinte, la acea vreme un apartament valora cât două Dacii 1310, iar acum costă cam cât 15 modele Dacia Logan”, face rapid calculul Constantin A., locatarul unui bloc situat între Piața Unirii și Piața Constituției.
Bulevardul are în acea zonă poate cel mai lat trotuar din București și spații comerciale largi, unele dispuse chiar și pe două niveluri. Cu toate acestea, zona nu s-a dezvoltat aproape deloc din punct de vedere comercial, lipsa locurilor de parcare fiind unul dintre motive.
“Spre deosebire de alte cartiere din București, problema locurilor de parcare este exact invers – ziua nu se găsește niciun loc de parcare decât în Piața Constituției sau la Alba Iulia, iar seara parcările sunt pe jumătate goale. Toate blocurile au atât locuri de parcare dedicate, în spatele blocurilor, cât și pe bulevard”, povestește Constantin.
Fenomenul se explică prin faptul că o bună parte din apartamente sunt folosite drept birouri pentru firme de servicii, ai căror angajați ocupă locurile de parcare pe timpul zilei, iar seara acestea rămân disponibile locatarilor, spre deosebire de alte cartiere în care găsirea unui loc de parcare seara se poate dovedi o aventură.
Oameni ai străzii și pene de curent
O altă problemă a zonei este legată de oamenii străzii care “locuiesc” și ei la Unirii. Dacă vara aceștia aleg, în general, să doarmă în aer liber, pe băncile de pe bulevard, pe timpul iernii ei caută căldura scărilor de bloc.
“Seara, după ora 22.00 pe băncile instalate pe bulevard pot fi văzuți foarte mulți oameni ai străzii care creează un real disconfort. Iar când aceștia nu dorm, încep să distrugă elementele ornamentale ale fântânilor arteziene. Iarna, în special în nopțile friguroase, oamenii străzii încearcă să intre în scările blocurilor care nu dispun de pază, astfel că nu o dată am întâlnit personaje mai mult sau mai puțin ciudate dormind lângă ușile locatarilor.” Problemele blocurilor mai vechi de 20 de ani sunt însă comune cam în oricare parte a Bucureștiului s-ar afla. Un expat german în România se amuza de faptul că deseori își găsește dimineața ceasul de pe noptieră resetat, tocmai din cauza deselor întreruperi de curent. “Așa ceva nu se întâmplă în Germania. M-am învățat și programez tot timpul telefonul să mă trezesc dimineața”, spunea neamțul, care locuiește în zona Băneasa.
Dacă în cartierul de afaceri Canary Wharf din Londra directorul executiv, românul George Iacobescu, povestea că toate utilitățile sunt dublate, pentru a se evita întreruperile de electricitate, nu același lucru se poate spune și despre zona Unirii, a cărei construcție a început în aceeași perioadă – anii ’80.
“Vara penele de curent au loc cel puțin o dată pe lună, țevile de apă rece și caldă au început să ruginească, iar lipsa izolării acestora determină locatarii de la etajele superioare să aștepte până la 10 minute apa caldă, lăsând robinetul să meargă, ceea ce determină automat și o creștere a costurilor de întreținere”, spune locatarul de la Unirii. “Un banal duș poate deveni o adevărată aventură care poate fi rezolvată cu apă încălzită pe aragaz, ca pe vremea bunicii, într-un apartament care este la fel de scump ca unul din Paris.”
Criza a mai tăiat din prețurile apartamentelor
Dar cât de scumpe mai sunt de fapt apartamentele de la Unirii, în care jumătate dintre locuitori sunt cetățeni străini, atât vest-europeni, cât și de alte naționalități?
În urmă cu doi ani, un apartament cu trei camere pe Bulevardul Unirii sau în Piața Alba Iulia costa în jur de 180.000-200.000 de euro, potrivit indicelui ZF.
Aruncând un ochi astăzi la anunțurile imobiliare, se poate observa că apartamente similare, cu suprafață de circa 80 de metri pătrați, pot fi cumpărate în prezent la prețuri de circa 140.000 de euro.
La aceste valori, prețurile nu pot fi comparate decât cu suburbiile Parisului, în condițiile în care în interiorul orașului la acești bani poate fi achiziționată doar o garsonieră, în cel mai bun caz – 24 de metri pătrați în Montmartre costând 175.000 de euro, potrivit site-urilor de anunțuri cu proprietăți din Paris.
Dar zona Unirii nu este chiar cea mai scumpă din București. Prețurile pe metru pătrat ale locuințelor din zona Dorobanți – Primăverii sunt chiar mai mari, datorită apropierii de zona lacurilor și parcurilor, dar oferta de locuințe este mult mai redusă și este compusă în special din vile.
În aceste condiții, pentru cei care își permit să locuiască în centru, “megaproiectul de un miliard de euro”, poate cel mai mare de acest gen realizat în România, rămâne o opțiune viabilă, cu toate “defectele” de care te poți lovi în orice zonă deschisă a Capitalei.
Proiectul imobiliar Esplanada putea salva comercial zona
Faptul că magazinele din zona Bulevardului Unirii nu au trafic putea fi compensat de proiectul imobiliar Esplanada, planificat pe terenul situat între bulevardele Mircea Vodă și Nerva Traian, dar criza și numeroasele reclamații privind această construcție au dus la înghețarea proiectului.
Erau destui cei care nu doreau finalizarea blocurilor de pe Unirii, astfel că la vizitele lui Ceaușescu îi arătau fațadele, acesta era mulțumit, dar în spate nu se lucra aproape deloc. Imediat după revoluție, în schimb, a fost bătaie pe ele. Erau cele mai scumpe apartamente din oraș, deoarece erau spațioase, zona era frumoasă, iar la parter se spera că bulevardul va fi amenajat modern, cum se întâmplă în alte orașe mari.