Anuntata de noua conducere a Operei bucurestene ca unul dintre reperele actualei stagiuni, premiera cu Motanul incaltat de Cornel Trailescu propune o incursiune in lumea basmelor care ii va incanta cu siguranta pe cei mici ai caror parinti vor avea curajul sa-i aduca la acest spectacol.
Aceasta premiera a incercat sa se impuna in fata publicului pe doua paliere. Pe de o parte este vorba despre aniversarea lui Cornel Trailescu, dirijor al Operei bucurestene de decenii si compozitor al acestei incantatoare feerii pentru copii, iar pe de alta parte s-a dorit compensarea unei datorii fata de potentialul public al viitorului, pe scena mare a Operei nemaimontandu-se de mult timp lucrari dedicate celor mici.
Fara a taia rasuflarea, aceasta productie reprezinta totusi un castig pentru paleta stilistica a repertoriului Operei Nationale. Regia lui Gelu Colceag a dat coerenta unui libret care a adaptat nu intotdeauna fericit povestea lui Charles Perrault. Rezolvarile narative cateodata prea abrupte (sau din contra) si de aceea nu tocmai credibile, chiar si pentru copii, vezi scena evadarii din inchisoare sau modul de-a dreptul pueril in care Marele Dregator (personajul negativ) isi da arama pe fata pierzand lamentabil partida, au fost pe de o parte compensate de muzica, interpretare si costume, iar pe de alta parte mai putin estompate de o scenografie destul de statica si parca prea saracacioasa. Jocul de lumini – element de prima importanta pentru crearea unei atmosfere de basm – a lipsit aproape cu desavarsire, regia eclerajului mergind de cele mai multe ori nu pe diferentierea planurilor scenice, ci din contra pe aplatizarea si umplerea uniforma a spatiului cu “numarul de lucsi necesar”.
Bunele si mai putin bunele acestui spectacol se intrepatrund cu toate acestea intr-un mod agreabil. Iar acest lucru se datoreaza in mare masura personalitatii maestrului Cornel Trailescu, in continuare o mana ferma sub hotararea careia orchestra a reusit sa faca fata unei scriituri laborioase ca orchestratie, cu salturi stilistice rapide, ce au solicitat atentia si acuratetea interpretarii. Tempourile au putut fi astfel cu adevarat expresia vointei compozitorului, fiind sprijin pentru sustinerea vocala constant buna a interpretilor. Publicul mai putin galagios al premierei a aplaudat evolutia Cotosmanului – Cristina Eremia, a Domnitei – Irina Iordachescu, a lui Ionica – Mihai Lazar, umorul si inocenta Imparatului dar si duplicitatea marelui Dregator personificati de Florin Diaconescu si respectiv Horia Sandu, pe Robul – Ionut Pascu, precum si pe veselul grup al vitejilor slujitori, pentru verva si umorul carora au primit aplauze Vlad Mirita, Gabriel Cate, Florin Simionica si Paul Basacopol, resursele actoricesti ale celui din urma meritand pe mai departe poate un rol pe masura.
O mentiune speciala merita insa cei doi decani ai distributiei, (facand abstractie de cei doi ani ai celui mai mic dintre piticii Albei ca Zapada care nu s-a putut desparti de suzeta – lucru absolut normal – nici macar pe scena), este vorba, in ordinea varstei, de Irina Neagu – un Iepuras Alb simpatic si talentat si de Uriasul – Pompei Harasteanu, bine servit de solutia scenografica a retroproiectiei.
Copiii, al caror prag de asteptare este de la zi la zi mai ridicat, pot fi incantati de talentul celor mai mari creatori din domeniul artelor vizuale, in slujba carora sunt puse tehnologiile cele mai avansate. De aceea, solutia animatiei proiectate pentru o poveste din lumea lui “a fost odata ca niciodata” a fost una fericita si necesara.