Garnisita cu standuri de informatii, panouri-suport pentru expozitii de fotografie si graffiti, o imensa scena modulara, mese si scaune de plastic desprinse cromatic din sigla sponsorului principal, cu Internet-wireless si bar de calitate, curtea Muzeului de Arta din Cluj-Napoca a devenit punctul de intalnire al Festivalului International de Film Transilvania, aici putand fi vazuti, fara glamour-ul copertilor lucioase, Franco Nero, Irina Petrescu sau Cristian Mungiu.
Gandita special pentru evenimentul care face din Cluj-Napoca una dintre cele mai hot locatii ale filmului mondial, o semnificativa expozitie colectiva organizata de tanara artista fotograf Irina Dora Dumitrascu aduce in prim-plan o tema insolita – punte intre fotografie si cinema: fotografia regizata. Aflam din catalogul manifestarii ca acest gen de subiect este prezentat pentru prima data la Cluj, fiind rezultatul selectiei din opera unor artisti din Austria, Franta, Germania, Lituania, Ungaria, SUA si Romania.
Daca fotografierea este accesibila oricui dupa aparitia camerei digitale, dotata cu programe ce reclama doar degetul declansator, fotografia artistica presupune suma de disponibilitati denumita in toate dictionarele talent. Gradatiile acestui talent fac diferenta intre fotografiile expozitiei Movie in photography, gazduita de Galeria de arta universala a muzeului clujean.
Diferentele vizibile sunt, in primul rand, unele de ordin tehnic: daca aparatul digital fara pretentii a devenit accesibil practic oricui sub aspectul pretului, o imagine in care recunosti inainte de orice calitatea obiectivului se impune in context la fel ca si in cazul printurilor care palesc alaturate imaginilor realizate pe gelatina. Alte diferente, pe care am deprins sa le citesc mai de curand, sunt cele culturale si care se tradeaza la nivelul subiectului. Mai anecdotice, mai putin personale, evitand zonele care ar insemna antrenarea unor resurse prea intime si o garda deschisa, operele artistilor din Romania isi tradeaza fondul cultural comun cand pe aceeasi “scena” apar fotografiile lui Gergely Szatm?ri, Giovanni de Timmerman, Ulrich Jantzen sau Sissa Micheli. Fotografiile lor par intr-adevar extrase dintr-o secventialitate dinamica in back-ground-ul careia vibreaza o idee generatoare, aflata pe alt palier decat acela al minimei implicari, atat sub aspectul dozei de creativ puse in joc cat si al standardului tehnic al produsului final.
Exprimata si de curatorul expozitiei, ideea “apropierii interculturale” nu cred ca trebuie inteleasa in sensul unei fuziuni nivelatoare, ci, dimpotriva, ca ocazie in care diferentele se pun in evidenta, fiind o sansa pentru evolutia celor ce isi asuma concluziile de rigoare.