Cela Varlam s-a născut în 1952. A absolvit cursurile Facultății de limbi romanice ale Universității din București. A predat limba și literatura franceză. A participat la cursuri de perfecționare profesională în cadrul structurii Alliance française – Paris. Începând cu 1980, a scris scenarii radiofonice. A lucrat (1982-1993) ca secretar literar al Teatrului Lucia Sturdza-Bulandra, perioadă pe care o consideră ca pe adevărata etapă de formare profesională. A publicat articole de jurnalism cultural în revista Teatru, Teatrul, azi și în cotidiane sau săptămânale. A lucrat ca traducător și interpret în societăți comerciale. Primul său roman, Trec rânduri, rânduri, muritorii, apare în 1998 și obține Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România. Publică în 2001 volumul de povestiri Lumea dintre lumi, urmat, în 2005, de romanul Să nu-mi luați temnița. În anul 2010 apare romanul Sânge-albastru, sânge roșu.
Locuitorii unui sat istro-român, comunitate din care fac parte preadolescenta Ena și familia ei, sunt ridicați, într-o noapte, de un comando sârbesc, care-i transportă într-o zonă carstică, unde sunt împușcați și/sau împinși în crevasele abisale ale locului. Erau anii când armata lui Tito trecuse la purificări etnice, recurgând la metode asemănătoare cu ale fostului ocupant.
Între Ena și Filip, ofițerul titoist, călău și salvator al fetei, se dezlănțuie o răvășitoare iubire, în care victima și călăul traversează, după terminarea războiului, îmbrățișați sau măcinați de strigăte și despărțiri, drama comunităților din sud-estul european.
Exodul oamenilor de oriunde spre lagărele de refugiați din Europa, încercând să scape de tăvălugul „vremurilor noi”, destinele celor din spatele sârmelor ghimpate, care decid că și-au găsit acolo căminul, pun împreună toate personajele romanului într-o construcție, ce nu-și găsește analog în proza românească actuală.
În romanul Mușcând din moarte ca din ciocolată, Cela Varlam își asumă trăirea insuportabilului, pentru a adresa un avertisment întregii omeniri.
*
* *
Ușa s-a dat de perete și trei bărbați au trecut pragul casei, neinvitați, gata să ne facă rău. Înainte ca cineva să-ți facă un rău, vezi pe fața lui despre ce e vorba. Dacă mutra lui e înghețată și urâtă, nu e de bine. Dacă zâmbește în colțul gurii a bătaie de joc, tot nu e bine. Dacă vorbește blând de la bun început, nu se știe. Poate fi și așa, și așa. Cei care au intrat la noi urlau. Că de ce stăteam ca tâmpiții și nu ieșeam afară, când ei dăduseră demult această comandă. S-au repezit spre noi să ne smulgă mâinile din încheieturi. Ne-au bătut peste față. Micul Gabriel urla în hohote. Înțelegeam tot ce spuneau fiindcă unul dintre ei striga în italiană, deși auzisem că veneau din Croația, dar cred că am fi înțeles oricum. De altfel, locul unde trăiam era un loc lăsat pentru mai multe neamuri. Eram acolo, împreună, și istro-români de-ai noștri, și germani rămași cine știe de când, mulți italieni, dar și sloveni, croați și nu mai știu care alții. Ne înțelegeam bine între noi, nici nu ne gândeam prea mult la asta. Că vorbeam limbi diferite ni se părea normal, în plus, le cam învățam vorbind între noi. Așa că înțelesesem ce strigaseră soldații. Au lovit în stânga și-n dreapta pâna ce a apărut un al patrulea ofițer, care părea mai șef, îi ascultau vorbele și făceau ce spunea el. Ăsta, de cum a intrat pe ușă, și-a rotit privirea prin cameră, s-a uitat la frățiorul meu și a întrebat câți ani are. Nu ne venea să credem. Privirea îmi rămăsese agățată de steaua mare și roșie pe care o purta în dreptul inimii. Dar m-am grăbit să-i răspund, nu știu de ce simțisem că această întrebare îmi dă voie să sper. Am simțit o mică fierbințeală în trup, care a urcat până-n obraji, și noaptea parcă s-a risipit. Ofițerul șef m-a privit și m-a întrebat răstit de ce răspund eu în locul părinților mei. Era tânăr și frumos. Vorbea repede, eu nu știam bine croata, dar am înțeles. N-am mai răspuns. Am lăsat capul în jos, fără să fiu cu adevarat speriată. Speranța încă a mai durat. Unul dintre ceilalți i-a pus tatii pușca în spate, care trebuia să încheie plutonul familiei noastre, și am plecat la drum. La drumul pe care ne duceau ei.
Nu mai vedeam culoarea frunzelor, dar nu voiam să-mi iau rămas bun de la casa noastră, nici de la copac sau curte. Ceva mai departe ne-am întâlnit cu niște vecini, strânși grămadă de alți soldați, care îi puneau să scandeze numele lui Tito. Nu știam cântece sârbești comuniste și asta i-a înfuriat grozav. Dar ar fi trebuit să fie puțin logici. De unde să le fi auzit măcar, darămite să le mai și învățăm? Niciunul dintre cei care locuiam în Istria nu eram comuniști. De unde să știm cântece comuniste? Da, auzisem de Tito, dar ai mei vorbeau în șoaptă despre el, iar eu eram prea mică, nici nu mă interesa așa ceva. Îmi părea rău că uitasem sau, pur și simplu, nu-mi dăduse prin cap să fiu mai atentă la ce vorbeau ai mei între ei. În fond, la treișpe ani, chiar eram o fată mare, un copil mare, cineva care trebuia să știe mai multe. Uite că se întâmplă lucruri pe lumea asta, care te prind nepregătit și totul devine mai greu. Dacă aș fi știut acum cine era acest Tito, poate i-aș fi putut scăpa și pe ai mei de la moarte. Să fi fost eu în stare să ies din rând, să privesc țintă în ochii ofițerilor și să încep să cânt ceea ce așteptau ei de la noi. Să fi stat cu gâtul înțepenit, ca un adevărat soldat, cu mâinile pe lângă corp, cu călcâiele lipite și pieptul înainte, așa cum stăteau ei când primeau sau dădeau ordine. Toată lumea să se fi întrebat ce naiba făceam acolo, să se fi speriat ca să nu cumva să pățesc ceva, nu care cumva să mă împuște. Și, deodată, să încep să cânt. Tare și corect. Cu toate cuvintele știute, toate strofele, refren, tot. Sunt sigură că ne-ar fi dat drumul acasă, pentru că nimeni nu s-ar fi așteptat la ceva așa de frumos și, în loc de pedeapsa cu moartea, am fi devenit un fel de eroi. L-am întrebat pe tata, în șoaptă, de ce nu m-a învățat și pe mine cântecul ăla. Tata mă ținea de mână, deși eu eram aproape cât el de înaltă, voinică și cu țâțe mari. Băieții din Sușnevița se luau de mine, mă alergau ca să-mi pună mâna pe țâțe sau pe fund sau pe picioare. Erau și unii bărbați însurați, care îmi spuneau porcării. Aveam părul lung, puțin ondulat, ceva mai deschis la culoare decât blana veverițelor. Îmi plăcea părul meu și mereu îmi vâram mâinile în el. Fie că-l aranjam, de parcă m-aș fi pregătit să ies la o întâlnire, fie că mi-l ciufuleam, îl aruncam, printr-o mișcare dibace a capului, de pe stânga pe dreapta sau invers, trăgeam de el să pară mai lung sau îl adunam, doar pentru câteva minute, într-o coadă. Bărbaților le plăcea tare mult chestia asta cu părul.Tata m-a smucit așa de tare de mână, încât am crezut că mi-a smuls-o din umăr. Am făcut și eu la fel. Aveam forță. L-a durut. Și-atunci mi-am înfipt degetele de la mâna liberă în batista din buzunar și am strâns până am rupt-o. Mi-a venit să plâng. Nu era voie. Trebuia să cântăm cântecul lui Tito, nu să plângem. S-a mai făcut un pas. Cu piciorul drept în față, cum stăteam toți, am adus piciorul stâng lângă cel drept și, astfel, ne-am deplasat. A fost bine. Nu știu cum și de ce, dar a fost bine.
Omul trebuie să facă tot timpul ceva. Să miște. Să nu stea locului. Chiar și dacă merge să se-ngroape. Mai bine să meargă, decât să stea pe loc. M-am gândit că poate mi-ar fi plăcut să fac armata, să fug pe front, să mă înrolez și să lupt. Cu orice risc. Suspinam încet, nu mă auzea nimeni, nici măcar tata. Ofițerul șef care fusese la noi în casă a dat un ordin. Tata mi-a șoptit că-i trimisese pe soldați la masă. N-am întors niciunul capul, să vedem unde-au intrat sau unde mâncau. El a rămas cu noi și trecea pe lângă noi amușinând ca un câine. Sunt sigură că ne mirosea. M-a mirosit și pe mine. Chiar s-a și aplecat puțin în față și a închis ochii. Eu știam, totuși, unele lucruri pe lumea asta, pentru că tata era un fel de învățător fără acte. Nu existau școli în limba noastră, iar tata, care avea un creier bun și citise de totdeauna multe cărți, procurate cine știe de unde, scotea vara în curtea noastră un fel de tablă neagră, cum au școlile adevărate, și preda lecții de istro-română și aritmetică. Veneau mulți copii. Dar plecau când aveau chef sau când îi strigau părinții. Nu era o disciplină a lecțiilor. Însă tata se încăpățâna să facă acele ore, spunând că, într-o zi, cineva avea să înființeze școala limbii românești. Pe mine mă învățase o grămadă de lucruri, știam bine să socotesc și să fac înmulțiri, împărțiri și probleme de matematică destul de grele. Mama nu știa la fel de bine ca mine. Ea cosea. Avea o mașină de cusut și cu ea câștiga bani buni. Dar era foarte deșteaptă. Cred că toți eram foarte deștepți. În timp ce ofițerul mă mirosea, am întors capul spre el. Surprins, m-a privit în ochi. La fel și eu. Nu mi-a fost frică. Erau verzi și foarte frumoși. A trecut mai departe. Cu coada ochiului, am văzut din nou frunzele roșii ale unuia dintre copacii noștri. Mi-am amintit de viața noastră tihnită de până atunci. Mi s-a făcut dor de o mâncare pe care ne-o făcea bunica mai demult, ceva cu ardei colorați, cu roșii, usturoi și ouă. Într-o tigaie. Eu îmi puneam brânză de oaie peste ele și i-am învățat și pe-ai mei. Frunzele roșii îmi stârneau mirosul acestei mâncări. Făceam pipi pe mine. L-am întrebat pe ofițer dacă am voie la WC. Nu aveam voie. Începea calvarul? Imi părea rău că sunt fată. Un om. Șobolanul de câmp, cârtița, un asin sau o pisică ar fi putut să-și facă nevoile simplu, repede, fără rușine. De ce eram oameni? Mare prăpăd. Mi-am dat seama de asta atunci, pentru prima dată. Tata mă ținea de mână, și ce dacă? Asta nu ajuta la nimic.
Burta îmi exploda și rușinea îmi umflase obrajii. Eram roșie și cu pielea feței îngroșată de suferință. Mai era puțin și, la treișpe ani ai mei, aveam să mă scap pe mine, să dau drumul mizeriilor din mine, pe care ne chinuim să le ascundem de când ni se deșteaptă creierul și până murim. La ce bun un creier plin de cuvinte, de politețe, de tabla înmulțirii, de poezii și cântece, de povești, dacă nu suntem în stare să scăpăm de mizeria din noi fără ca lumea să ne afle? Ce dacă eram frumoasă și se luau bărbații de mine, dacă pișatul stătea să țâșnească din burta mea și să mă mânjească pentru totdeauna? Ce scârboși suntem noi toți! Ce împuțiți! Niște gropi de gunoi prefăcute. Niște burți pe care le dirijează alții: ori ai voie să te-ascunzi, ori dai drumul șuvoiului fierbinte în fața tuturor. Te îngropi, pișându-te, în văzul lumii. L-am urât pe ofițerul-șef pentru totdeauna, când, pe neașteptate, exact atunci când voiam să mor, m-a tras din rând, m-a smucit și m-a azvârlit în spatele unui copac gros, bătrân. Ai fi putut ridica și o casă în spatele copacului, și nu s-ar fi văzut. M-am ușurat. Mi-am aranjat hainele, părul și privirea, de parcă urma să plec la bal. Mă simțeam fericită și puternică, gata să îndur, de-acum, orice. Acum puteam să plec și la groapă, totul devenise simplu și frumos. M-am întors la locul meu, l-am privit, cu recunoștință, pe ofițer. Fusese salvatorul meu. Călăul și salvatorul. N-aveam să-l uit niciodată.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească