Cine știe câte întrebări ar mai fi urmat, rostogolindu-se una după alta, dacă nu m-aș fi împiedicat, nici eu nu știu din ce cauză, poate că era un ciot sub pământ, poate că de vină erau forțele acelea, pe care nu le cunoaștem. Gata-gata să fiu trântită la pământ. Mă ardea. Mă durea. Urzici? Prea multe buruieni. Noroc că n-am căzut. M-aș fi julit și n-aș fi scăpat acasă de întrebări. Casa mea de-acum e într-o colonie, un fel de tabără de oameni mari și de copii, care vin acolo pentru o vreme, și apoi pleacă în alte părți, unde-or vedea cu ochii. Unii dintre ei, totuși, știu mai precis unde să plece și fac manevre să poată ajunge acolo: la rude, prieteni, în țări pe care le iubesc, nu știu nici ei de ce. Aici, li se dă ceva de mâncare pe gratis, o baracă în care să doarmă, se fac, din timp în timp, controale medicale. Sărăcia e mare, dar nu despre asta e vorba. Toți trecem pe-acolo ca peste un pod care se leagănă deasupra unei prăpăstii. Și nimeni nu cade în gol. Nu poți trăi pe el o viață întreagă, trebuie să pleci în drumul tău, dar te ajută să nu mori. Pentru mine, colonia e casa mea, dar numai pentru mine. Eu am venit demult aici, aproape doi ani or fi, și n-am de gând să plec cu una-cu două. Filip mi-a explicat încă de când eram mică, imediat după ce au murit mama și tata, că asta e casa mea și că trebuie să stau aici, cuminte. Nici n-aș fi vrut să fie altfel. Din păcate, de o vreme încoace mi se pare că nu i se mai potrivește numele de „colonie”. Și asta se întâmplă de când, peste noi, cei care eram deja acolo, au început să vină italienii din sudul Istriei. Mai ales cei din sud, așa am înțeles de la oamenii mari. Mi-e frică să vorbesc direct cu ei, pentru că sunt distruși ca niște dinți gata să cadă.
Femeile plâng mult și, chiar dacă încearcă să se ascundă, eu tot le văd. Sunt îmbrăcate prost, așa cum fusesem eu și frățiorul meu, Gabriel, când am fost luați de acasă. Pe ei nu-i ridicase nimeni cu forța, veniseră de bună voie, cum s-ar spune, dar era tot ceva în legătură cu moartea. Istria era de-acum a iugoslavilor, iar italienii se temeau că vor fi omorâți, împreună cu toată familia. După cum am mai spus, eu știam italiana, pentru că în centrul Istriei, de unde venisem, erau multe neamuri și mulți italieni. Ne cunoșteam bine și trăiam bine împreună. Dar ai noștri fuseseră omorâți odată cu mama și cu tata. La grămadă. Cred că dușmanii au făcut asta doar pentru că, prea aproape de noi, exista foiba aia mare și o prăpastie dă idei oamenilor lui Tito. N-au pus mâna pe pistol, n-au pus mâna pe sabie, nu ne-au ars de vii, nu ne-au înfometat. A fost simplu: un brânci înspre fundul pământului și gata. Au scăpat de sute de oameni vii. Le eram dușmani? Le era frică de noi? Făceam ceva rău? Ceva împotriva lor? De ce trebuia să fim omorâți? Asta aș vrea să înțeleg, dar nu se poate. Văd că Filip nu acceptă să ajungem cu discuția acolo. Dar am să-l învăț încet-încet că ăia sunt morții noștri. Și ai mei, și ai lui. Trebuie să înțeleagă asta. Știu că voi reuși cândva. Să fiu sinceră, de când au venit valurile astea de italieni, nu prea îmi mai găsesc locul, iar capitano mă sperie, spunându-mi că nebunia abia începe și că nu știe când și câți, dar vor mai veni, și nu puțini. Curtea s-a micșorat, aerul s-a împuțit, suntem prea mulți care respirăm deodată și în același loc.
La closete e din ce în ce mai rău. I-am prins pe mulți copii că se pitesc printre arbuști și-și fac acolo nevoile, doar ca să nu treacă prin mirosurile alea crunte. Și când miroase a clor, tot îți vine să verși. Mă miră și mă întristează chestia asta, pentru că, totuși, ne străduim cu toții să păstrăm un fel de curățenie, mai ales în zilele în care vin profesorii. Da, se face un fel de școală în colonia asta unde am ajuns. Am un caiet și am cerneală. Și-mi fac lecțiile. Și eu, și italienii. Unii sunt mici de tot și se bagă și ei acolo, ca musca-n lapte, cică vor să crească mari. Păi o să crească și cu școală, și fără. Nu știu ce dracu´ au în cap părinții ăia. Mai vin câte unii din localitate și aduc cărți din bibliotecile lor. Asta e foarte frumos. Eu nu știu cum de mă înghesui să învăț, dacă n-am mamă și n-am tată, care să mă împingă la treabă și să mă controleze. Acasă, în Istria, până să ne ia la moarte, tata nu era mulțumit de cum îmi făceam lecțiile. Zicea că sunt superficială și că-mi stă gândul la prostii. Și că n-am memorie nici de doi bani. Ba am. Caietul meu e cel mai frumos. Ieri după amiază, capitano mi-a adus un vas de metal ca o căciulă cu ciucure rotund și cu fund gros, în care îmi turnase apă clocotită. Mi l-a vârât sub pătură, ca să-mi arate cât de bine încălzea drăcia aia patul. Mamăăă, ce chestie! Doar că afară e deja cald. O păstrez. I-am sărit de gât și l-am pupat. Ca pe tata.
La început, mi-a fost greu fără frățiorul meu cel mic, dar m-am obișnuit. Îl vedeam aproape în fiecare zi, la familia unde mă duc să muncesc, în Trieste. Soția lui capitano are un mic magazin de antichități, la care eu sunt un fel de vânzătoare. Cred că mai am foarte puțină ucenicie de făcut și voi ajunge să vorbesc direct cu clienții. Astfel reușesc să strâng niște bănuți, cu care îmi pot cumpăra cele de trebuință într-o casă: pastă de dinți, săpun, hârtie igienica, un burete mic, verzui ca plantele de apă, o față de masă cu pătrățele, și o crăticioară. De multe s-a vădit că mai aveam nevoie, dar pe toate celelalte mi le-a făcut cadou doamna Antonella, soția lui capitano, o femeie cumsecade și cu carnea moale, caldă. Îmi plăcea să o îmbrățișez, așa, mare cum sunt eu, voinică, cum spun ei despre mine. Ea e mititică, adunată, pare că se trage dinafară spre înăuntru, că vrea să se ascundă de zgomote prea mari, de lume prea multă, de surprize. Când merge la piață, mă ia cu ea, eu merg în față și deschid drumul, iar ea mă urmează, aproape nevăzută. Abia când ajungem în fața piețarilor, iese din spatele meu și începe să se târguiască, vorbind cu ei blând, frumos, dar categoric. O țin câteodată de mână, mă lasă, și are degetele moi, cărnoase, împărțite în bucățele, ca și cum ar fi legate, din loc în loc, cu niște ațe strânse.
Am auzit niște vecini de pe strada cu magazinul spunând că doamna Antonella e evreică. Eu știu multe despre steaua galbenă și despre cum erau ei omorâți și despre frica lor, dar, în cătunul unde m-am născut eu, până să vină soldații croați să ne ia pe toți la groapă, eu n-am înțeles că ar fi fost vreo diferență între noi toți cei care locuiam în Istria. Vorbeam o grămadă de limbi diferite, eram din neamuri diferite, am aflat asta de când eram mici, dar era ca și cum părinții ne-ar fi spus despre culorile diferite ale ochilor oamenilor, și atât. Ne jucam împreună, învățam cuvinte noi unii de la alții, știam că erau niște diferențe cu bisericile noastre, dar n-am înțeles că asta ar fi fost ceva de rău. Crescând, de la tata am mai aflat și altele, și n-am mai fost chiar așa de liniștită. După ce am plecat de-acasă, totul s-a schimbat și mi-am dat seama că mă gândesc la locul unde m-am născut ca la o poveste inventată, ca la ceva ce nu putea fi adevărat. Așa că nu m-am mirat prea tare când am auzit de la oameni că doamna Antonella a dispărut într-o zi, pentru multă vreme, și nimeni nu știa dacă mai trăia sau nu. Venise un conducător rău în Italia și le spusese evreilor să plece de tot, să nu mai existe. Se vede că o dusese capitano undeva, să o ascundă. N-am avut curaj să întreb pe nimeni despre așa ceva. Nici măcar pe Filip, în care am o încredere fără margini, pentru că știu cât de mult mă iubește și câtă grijă are de mine și mai știu că el era plecat în pădure când mama și tata au murit. Doamna Antonella mi-a dat un detergent cu care să-mi spăl farfuria și tacâmurile acolo, în colonie. Mi-a mai dat agrafe, ca să-mi pot prinde noaptea părul, un pahar și o cană pictată, cu niște culori vesele, vioaie, un dicționar italian-german-italian, cu care nu prea aveam ce face, dar era valoros, îmbrăcat în piele. Așa a vrut ea, să mi-l dea mie, fără să-mi explice prea multe. Mi-a mai dat o veioză, hârtie velină și multe creioane. Câteodată, când mă plictiseam, mă apucam să desenez, deși nu am niciun fel de talent.
Mai aveam de la doamna Antonella niște bucăți de granit roșu, destul de mari, care stăteau bine pe masa din camera mea. Era o cameră normală, nici mare, dar nici îngrozitor de mică, în care fusesem lăsată să stau singură, doar pentru că Guido, adică capitano, era ofițer de intendență al campusului și se înțelegea cu directorul foarte bine. Așa se făcea că Filip putea să intre în campus oricând dorea. Nu se știe cum de el simțea ce mi se întâmplă, dar când făceam crizele, el era acolo și mă legăna în brațe. Îmi era rușine și de mama, mai puțin de tata, evitam să mă gândesc la el când eram cu Filip. Strigam ca o nebună, sughițând, să mă arunce în gol, să mă arunce în gol, nu puteam suporta că aveam sub picioare pământ, dușumea sau pietre, că totul era astupat și n-aveam unde să alunec, să mă scurg sau să cad. Era un chin de moarte că toate deschiderile erau doar deasupra capului, oriunde aș fi privit era loc până la cer, iar în jos, nimic. Fundătură. Spasmele mele erau de neoprit, doar în brațe la Filip, încet-încet, mă linișteam. Îmi dădea câte un colțișor, mic, abia vizibil de ciocolată albă, niciodata din cea obișnuită, doar albă, spunea că așa tebuie, și să mușc cât mai puțin posibil. Când auzeam de ciocolată, începeam să-l simt pe el tot mai bun, tot mai aproape, să mi se pară că Gabriel avea să apară. Până la urmă, mă trezeam cu capul pe picioarele lui întinse pe pat. Mă mângâia ușor pe păr, îmi intra cu degetele până la pielea capului, apăsa ici și colo, mă trezeam din coșmar, din boală, din ce-o fi fost. Și mereu avea la el câte o carte nouă sau câte un obiect, pe care uitasem să-l iau de la doamna Antonella. El mi-a adus o perie de păr cu coadă de lemn roșu și un căluț de copii mici, pe roți de lemn, cred că umplut cu paie, cu pielea dintr-un fel de catifea maro, coadă albă din fire de bumbac, coamă la fel și un ham cu ornamente roșii, panglici care atârnau de o parte și de alta. Mi-a spus că pe ăsta îl cumpărase pentru băiatul nostru, atunci când ne vom hotărî să avem un copil. Am plâns toată noaptea aia și, de-atunci, încerc să-i găsesc un nume căluțului și un nume băiețelului, așa cum i-am dat un nume sărutului. Sărutul lui Filip se numea „scoica albastră”.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească