Filip s-a trezit vomitând, după mai mult de douăzeci și patru de ore, timp în care era clar că avusese mari dureri. Și febră. Am făcut tot ce mă pusese doctorul să fac. Am știut bine. Apoi, când a trecut greul, câteva nopți a rămas în camera mea, iar fericire mai mare ca asta, puține am avut în viață. L-am îngrijit, mă strecuram până la cabinetul medical, mai întrebam câte ceva, când domnul doctor nu putea veni să-l vadă, iar eu intram în panică, l-am hrănit, când i s-a făcut, în fine, puțină foame, dându-i bucățică cu bucățică în gură și el a mâncat și m-a ascultat ca pe mama lui. I-am schimbat așternutul, i-am spălat toate rufele care fuseseră pătate de sânge și le-am aruncat pe cele distruse, i-am făcut rost de cele noi de la familia Trevo.
Într-una din acele nopți, mi-a vorbit. Știa că îmi spusese despre cei pe care îi ucisese. Fusese conștient, nu intrase nicio secundă în delir, îmi garantase el, deși avusese, într-adevăr, febră mare. M-a întrebat de unde știam că el așa trăia: luptând până la moarte – la moartea altora sau la moartea lui, oricând, oriunde, ca să facă dreptate. Uitase că-mi salvase viața? Uitase că mă iubise din prima clipă? Uitase că-mi omorâse părinții împreună cu oamenii dintr-un cătun întreg sau din mai multe, cine mai putea ști cum fusese? Uitase tot? Creierii lui, ai ăstora care erau născuți ca să mototolească lumea între pumni, ca pe o argilă, în timp ce-și făceau planuri istorice, erau făcuți din gloanțe, din scuipători de foc, din rafale, din tăișuri mortale, nu-i așa?
– Nu înțelegi nimic, copilă. Nu ai cum să înțelegi, de ce mi-oi fi pierzând eu vremea cu tine, draga mea, pielea mea ca petala? De ce? N-ai tu ce căuta în urletul ăsta nebun, unde doar moartea are loc, iar, la capătul celălalt, victoria noastră, a partizanilor. Am învins pe cine n-a învins nimeni altcineva. Respirăm salvând și omorând bolile lumii.
– Adică oameni. Mulți oameni, nu-i așa, iubitule? Mai ții minte. Mai știi că omorâți oameni. De unde știi cine are dreptate? De unde știi că nu voi sunteți boala lumii?
M-a pus să scormonesc după o hârtie împăturită, aflată în haina lui, necunoscută mie. Am găsit, am despăturit și am citit foarte calmă, pentru că uluiala îmi ștergea – probabil – și expresia feței, dar îmi amorțise simțurile: „Aliații, adică cei care au câștigat războiul, au venit de partea noastră. Iar fătuca asta, minunea asta, care mă face să trăiesc pe mine, când de fapt pe mine tocmai asta nu mă prea interesează, nu înțelege nimic din compoziția noastră chimică și fizică și metafizică. Noi suntem ca niște meteoriți care, de acolo, din înaltul cerului, vedem cum e cu dreptatea pe pământ, care face bine și care face rău, cine omoară aiurea și cine omoară bine, și printre stelele nevăzute, ne strecurăm să ne facem treaba. Noi, partizanii Armatei Poporului de Eliberare, nu eram niște pierduți în organizarea universală. Noi facem parte dintre elementele care pun în ordine istoriile, ideologiile, viitorul omenirii și, deci, și pe oameni. Dar cum să priceapă o puștoaică ce mi-a întors viața pe dos, ce-mi ia din putere cu iubirea ei și cu nebunia care a crescut în mine pentru ea? Am de luptat de două ori mai greu decât colegii mei: pe de o parte, e lupta cu boala noastră, iubirea, ce nu le e îngăduită aleșilor ordinii universale, iar pe de altă parte, cu efortul unui colos, lupta în misiunile mele, cărora, sincer să fiu, le fac cinste. Am vrut de zeci de ori să scap de ea, să o scap pe ea de mine, să mă fac sănătos și să-mi văd doar de misia mea, dar comanditarii de deasupra lumii mă încearcă din greu. O văd în fața ochilor cum se mișcă prin casă și cum aleargă pentru mine, cum îi sar sânii ăia mari și tari de fată netrăită încă și dau să-i spargă rochia sărăcuță, dar atât de bine șezând pe șoldul ei rotund, pe talie și pe fund, curată ca cerul și zglobie ca izvorul din munții pe unde bântui eu, o văd în mine și plâng în nopțile când nu o văd, o str….”
Și aici se oprea totul. Am rămas fără grai, deși erau lucruri cu care trăiam, dar nu le știam explicit de la el. Cum de mă lăsase acum să le aflu, cum de avusese timp și chef să le scrie? M-am dus să-l sărut. Nu m-a lăsat. M-a împins cu toată puterea și a strigat la mine că nu despre iubire era vorba acum, ci despre lupta lor, pe care eu n-o înțelegeam. Cum să fiu alături de el, dacă nu pricep că ei au dreptate? Glasul îi devenea tot mai rău, tot mai greu, mă strivea, am început să plâng, l-am înjurat urât și am dat să ies. Înainte însă de a deschide ușa camerei, m-am auzit țipând:
– Dar Tamar? Nu ți-e dor și ție câteodată de Tamar? Nu? Ești foarte sigur? Ți-e dor, Filip. Te cunosc. Numai eu te pot cunoaște, cum nici tu nu te știi. Fii sigur că habar n-ai ce-i cu tine de-adevăratelea. Poți să ți-o imaginezi pe Tamar, așa tânără și frumoasă și deșteaptă, moartă de muncă și foame într-un lagăr, apoi aruncată în vreun cuptor cu alte zeci de trupuri peste și sub ea? Poți? Hai, deschide gura și zi-mi! Spune, spune acum!
– Taci! Taci în clipa asta că te pocnesc de-ți sare sângele prin ochi. Ai înnebunit? Unde-i Tamar? Ce știi despre ea? Ai vești? Ce tot vorbești? Spune tu, nu eu, că eu cu ăștia lupt, pe ăștia-i omor, care ar fi putut să-i facă lui Tamar ce spui. Nu ești întreagă la cap, fato! N-ai priceput nimic despre noi.
– Da, ai dreptate, luptați cu nemții lui Hitler și cu fasciștii italieni, e adevărat și apoi, la comanda minunatului vostru Tito, omorâți sate întregi de oameni nevinovați pentru că era vreo familie de germani gospodari pe acolo, pentru că s-au născut tot acolo italieni care habar n-au de ce se-ntâmplă pe lume și vâră, pentru copiii lor, coca în cuptor, să le facă o amărâtă de pâine sau pentru că da, există voci care se tem de comunism și șușotesc pe la porți. Ați reușit să-i curățați pe toți nevinovații? Da? Le știți numărul? Nu de alta, doar ca să adunăm cu doi, să-i punem și pe mama și pe tata, ce zici?
Plângeam în hohote, el nu mai scotea un sunet, încerca să se dea jos din pat, îl vedeam că avea de gând să se îmbrace și să plece. Se ajunsese prea departe. Și încă avansam amândoi prin istorii și dureri. M-am dus la el și, fără să mă mai intereseze rana lui, pansamentul, gemetele, l-am trântit pe spate cu toată puterea mea și-am țipat în continuare:
– Dacă-ți plac așa de mult țâțele și curul meu, ia spune-mi tu mie, învață-mă, hai, învață-mă cum e cu istoria asta, cum au murit, bărbatule, milioane de oameni în toată lumea, când voi ziceți că-i salvați și-au fost veșnic milioane de alții ca voi, care au zis și făcut același lucru? Te miri? Te miri de unde știu? M-ai lăsat singură aici și ți-ai luat nevastă. Și eu n-am avut misiuni. Am avut, în schimb, timp. Și am citit cărțile pe care mi le-ai tot adus în șaptezeci de limbi străine, am învățat, m-am făcut mai deșteaptă ca tine și știu ce tu habar n-ai. Mă crezi? Ce-ai vrea să-ți mai spun despre masacrele pe care le cunoști atât de bine, despre războaie și moarte, despre lumea care nu se oprește din felul ei de-a exista, de-a se hrăni omorând? Despre armenii masacrați de turci?Troia, Cruciadele, Cartagina? Știi ceva despre astea sau e cum spun eu, sunt mai deșteaptă ca tine? Hai, zi și tu ceva! Taci? Massada, Revoluția rusă, Sparta și Athena, Războiul de secesiune din Americi sau Blocada de la Stalingrad? Mai vrei? Ajungă-ți, tot nu-ți folosește la nimic! Și-am primit scrisori de la Tamar, iubirea mea. Da, am corespondat cu ea și o fac în continuare, pentru că nici eu n-o să stau ca un bou, am să fac ceva cu toată suferința mea. Lumea învață numai din suferință și moarte și boală, iar din râs, bucurie, iubire – nimic. Am să dau și eu lumii să învețe.
– Ce vrei să faci? Mă nenorocești! Și pe mine, și pe tine. Și bagă-ți mințile în cap, că mai deșteaptă ca mine n-ai să fii niciodată. Eu sunt pe undeva pe sus, foarte sus, de-aia te-am văzut, puștoaico, și te-am luat pentru mine!
– Taci din gură! Acum eu vorbesc. Tu oi fi vorbind destul cu nevastă-ta aia, poate ai făcut și vreun copil între timp, de care n-am voie să știu. Te nenorocesc sau nu, doar pe tine sau pe noi, poate a venit timpul răzbunării, așa cum faceți și voi. Eu mă limitez la maximum doi oameni. La noi doi. Ce zici? E mare lucru? Pe mine mă doare în curul ăsta care-ți place ție, dacă mor. Ce am de pierdut? Să te aștept ca să nu vii niciodată? Să nu pot trăi și eu în mijlocul lumii? Să urlu după mama și tata? Să nu mai știu nimic de Gabriel, pentru că prefer să nu știu decât să aflu sigur că face și el ce faceți voi?
Vocea lui Filip a căzut brusc. A sosit pe pământ, în adâncurile lui și, mai ales, ale mele.
– Vino lângă mine, mi-a spus. Te rog. Hai, vino să plângem amândoi.
– Ține-ți lacrimile pentru evenimente care merită. Eu atâta am meritat, dacă în aproape cincisprezece ani doar asta ai putut face pentru mine: să mă ții ascunsă, ca pe un giuvaier, într-un lagăr. Vei auzi tu acuși că m-am urnit și să nu te miri. Bagă-te înapoi în pat, că dacă-ți mai văd mutra, am să încep să te tot întreb și nu e bine. Ascunde-te rapid, că mă duc să-ți aduc de mâncare.
Mă calmam încet-încet, îi spusesem mult mai mult decât am vrut vreodată să fac, dar dacă așa a ieșit, nu regretam nimic. Cel puțin deocamdată. Îl iubeam și asta nu-mi va trece niciodată. Dar iubirea mea era de-acum pătată. Aș fi avut nevoie de Tamar. Cu gândul la ea, m-am dus la bucătărie, am luat mâncare pentru el, din cea bună, pe care o obținea și strecura cu greu Guido în Padriciano. L-am hrănit și l-am iubit din nou, gândindu-mă, că în fine, nu prea târziu, într-o zi, am să știu cum să-mi găsesc și eu, pașnic, moartea, și astfel să mi-i găsesc pe ai mei.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească