– Am să te învăț să tragi cu arma. Și cu pistol, și cu pușcă. Oricând e bine să fii pregătit pentru luptă. Războiul ăsta ne-a învățat pe toți prea multe. Am să-ți dau și ție un pistol mic, pe care să-l poți mânui.
I-am spus că nu mă interesează așa ceva, numai că asta nu conta în niciun fel pentru el. Important era că mă scosese din starea de șoc în care iarăși intrasem. Îi vorbisem și îl privisem în ochi. Și, în fond, am gândit, nici nu e o propunere neinteresantă. În timp ce mestecam amândoi, el o pornise înaintea mea și mă chema după el. Îl urmam. Nici nu încuiase mașina, ceea ce m-a liniștit foarte tare. S-a oprit puțin, rămânând cu spatele la mine, și a întins mâna spre mine, fără să mă vadă în urma lui, așteptându-mă. I-am dat mâna, era la fel de caldă ca și a sa, ceea ce însemna că îmi era bine cu el și că nu-l mai consideram dușman, că fanteziile fricii mele se scurseseră în pământ, printre frunze. N-am mers foarte mult prin frunzișul des, dar nu cred că mașina se mai vedea. N-am fost în stare să apreciez nici timpul și nici distanța. Filip s-a oprit. A rămas, în continuare, cu spatele la mine și mi-a spus că voi vedea ceva nemaipomenit de frumos, iar că peste o vreme, noi doi vom face să fie încă și mai frumos de-atât. Dăduserăm deja de stânci înalte, cu bună vreme în urmă. Am trecut pe lângă una dintre ele, lăsând-o în stânga noastră. Filip a dat la o parte, cu atenție, dar cu forță, o perdea de liane verzi, bogată, care îmi păruse a fi, până să o atingă Filip, un copac de neclintit. Și am intrat. A fost un moment așa cum întâlnești în basme sau în cărți. Treci dintr-o lume cunoscută într-o altă lume, cu care trebuie să te obișnuiești. Dar nu mai simțeam frică. Pragul periculos al excursiei noastre trecuse. Și … înăuntru erau coloane gălbui, mai deschis, mai închis, spre maro, un maroniu roșietic, coloane greoaie cât un munte, făcute din straturi de dantelă împietrită. Exista oare ceva mai frumos pe lumea asta? De necrezut. Am rămas multă vreme privind un singur „pâlc” de asemenea coloane. Unele porneau din tavan și se subțiau pe parcurs ca niște țurțuri, altele, stalagmitele, porneau de jos și se înălțau. Existau și dintre cele care se întâlniseră deja, după mii de ani, să susțină cu forța lor gigantică muntele de deasupra. Fiecare picătură de apă avea răbdarea unui ev, așteptând-o pe următoarea în laboratorul timpurilor fără de sfârșit. Aici mi-am dat seama pentru prima oară că mai există și o altă lume decât cea a omului, decât cea a vieții și a morții, decât cea a naturii pe care o cunoșteam eu. Părea că natura din adâncuri trebuia povestită cu alte cuvinte, nu știam dacă oamenii le cunoșteau deja, trebuia văzută cu alți ochi și așezată în alte cotloane ale creierului nostru meschin.
– Ce zici, Ena, îți place?
– Da, i-am răspuns eu neatentă, întrebându-mă cum de eram lăsați să existăm pe lume fără să cunoaștem aceste secrete ale timpului, care, mai mult ca sigur, ne-ar fi transformat în altcineva, dacă le luam în serios.
– Doar asta îmi spui, un simplu da? Mie mi se strânge toată pielea de câte ori vin aici. Mă fac mic și cuminte, ca un copil, până ce îmi revin. Doar când privesc cerul senin și văd puzderia de stele mai simt așa ceva.
– Te simți mic și acum? Da?
– Da, a spus Filip, sigur pe el.
Am privit primul pâlc de coloane. Stalactite și stalagmite deja unite, ceea ce făcea dovada că peștera era foarte, foarte bătrână. Așa am crezut eu și n-am căutat confirmare. Mi-a fost indiferentă partea științifică a minunii. Am trăit-o doar ca pe o minune, și atât. Filip m-a dezlipit cu greu de-acolo și m-a luat să facem un tur al peșterii. Erau patru asemenea pâlcuri, cum le numeam eu, unele foarte mari, ca niște bucăți din palate, altele fine, cu aspect aproape fragil, subțiri, delicate, dar dese, înghesuite unele într-altele. O perdea de fire albe, gri, gălbui și roșcat, amestecate, înnebunitor de frumoase. Precum îmi povestise Filip în mașină, coloanele erau pe post de ziduri despărțitoare între așa numitele camere ale casei neștiute. Cum treceai de ele, prin deschizături destul de greu de depășit, ajungeai într-o porțiune uscată, sobră și neinteresantă. Dar utilă. Îmi imaginasem destul de corect împărțirea casei, ceea ce însemna că Filip știuse să descrie bine ceva foarte greu de descris. Am numărat două camere mai mici, ceea ce nu era chiar adevărat, pentru că am aflat ceva mai târziu că fiecare avea în jur de treizeci-patruzeci de metri pătrați, ceea ce, fie vorba între noi, parcă n-ar fi chiar așa de puțin. Dar îmi păruseră mie destul de mici, comparând, probabil, cu spațiile mari, lăbărțate, fie sub formă de cameră, fie coridoare sucite și destul de greu de străbătut, dar lungi. Pe undeva, dădusem de niște trepte diferit colorate, în care m-am împiedicat, gata să pățesc ceva, inegale, pline de gropi minuscule, ca niște orbite urâte. Mi-a luat niște ore bune, coborând și urcând pe ele de niște zeci de ori, ca să înțeleg unde se îngustează, unde se apleacă, unde au pantă mare sau pantă mică. Mi se părea foarte important să fac asta, deși habar n-aveam de ce. Nu gândeam la nimic anume, era ca un exercițiu al omului ce se simte un copil al naturii.
– Ena, i-am auzit glasul lui Filip, dar tu nu spui nimic despre mobilierul nostru?
– Spun.
Dar n-am spus nimic. E drept că peștera nu era un loc abia descoperit, ea avea aerul unei „case”, așa cum o numea Filip. În aproape fiecare cameră exista câte ceva, care trăda ascunzișul unor oameni ce veneau demult acolo. Într-una din încăperile mici, erau vreo șase paturi de campanie desfăcute, deci lăsate vraiște după ce fuseseră folosite. Nu dormise nimeni de curând acolo, pentru că pânza groasă dintre fiare era plină de paianjeni și alte gângănii și de un fel de mucegai, în orice caz, era clar că demult nu mai trecuse cineva pe acolo. Mai erau și niște saci de rafie aruncați pe jos, dar nu m-am dus să văd ce aveau înăuntru. În camera alăturată – să zicem – mi-a fost mai greu să privesc, pentru că acolo erau multe arme. Da, arme de foc din timpul războiului. Știu să spun asta, pentru că Filip m-a învățat câte ceva despre ele. Și grenade am văzut. Pistoale mici, mitraliere, pistoale mari. Se poate spune fără greșeală că era un fel de depozit de arme. Deci tovarășii de luptă din armata lui Tito trebuie să fi avut asemenea ascunzișuri, mai mari, mult mai mari sau ca ăsta, în nenumărate locuri pe unde acționau. Tot acolo am văzut și funii din cânepă sau din ce se fac chestiile astea, foarte groase, cabluri de metal ca acelea pe care le avusesem sub ochi în camionul morții, când eram mică, alături de mama, tata și Gabriel. Și chibrituri. Și lanterne. Și butelii. Și scânduri. Și polițe proptite pe zidurile peșterii, acolo unde se putea. Și un butoi mare. L-am întrebat pe Filip, cu un zâmbet în colțul gurii, dacă în butoi aveau vin. Nu, era sau fusese apă. Apă?! Când afară era un izvor la câțiva metri de grotă? N-am insistat. Doar am gândit. Înainte să ies, am văzut pe jos niște lumânări mari. Nu știu ce mai era cu ceara aia, dar păreau neatinse de vreme.
– Ți-am spus deja că aș vrea să avem căsuța noastră în locul ăsta?
Vocea lui Filip a sunat ca o vibrație nearticulată, un tunet, un șuierat, ceva ce n-ar fi putut avea vreo legătură cu vorbirea, deși înțelesesem fiecare cuvânt. Am tăcut, așteptând să văd ce se întâmplă mai departe.
– Aș vrea să tapetez cu lemn tot ce se poate acoperi, să câștigăm un pic de căldură și să o folosim pe timp de vară ca pe casa noastră. Războiul s-a terminat demult, tu ai crescut, eu am terminat cu umblatul prin munți, ne putem liniști la casa noastră. M-am gândit la multe lucruri: cum să amenajăm, ce ne-ar plăcea să aducem aici, ce libertate am avea să trăim noi, cu dragostea noastră. Ce zici?
Am continuat să umblu prin peșteră de una singură, nimic nu mă mai oprea, eram doar în casa mea, nici teama că aș putea aluneca, nici deschiderea cea mare de peste o sută de metri pătrați, cu apă pe jos, stalactite ca niște stele de gheață enorme nu m-au întors către bărbatul meu. Făceam cunoștință cu universul, partea lui de sub pământ, stelele de piatră, palatele din dantela apelor împietrite și glasul de om care nu vine din om, ci de aiurea, fără să știe ce-i cu el pe lumea asta. Mi s-a făcut frică. Era o frică nouă, încă necunoscută până atunci. Nu semăna nicidecum cu ce simțisem cu ani în urmă sau poate doar cu câteva ore în urmă: războiul, convoiul și moartea. Era teama că soarele se va prăbuși, că ne va strivi un meteorit, că noi, cei de pe Pământ, nu suntem oameni, și atunci ce suntem? Acolo unde mă aflam, printr-o spărtură în stâncă pătrundea o rază de lumină atât de mare cum nu se poate imagina, dirijată spre ochii mei. Era conică, violentă, cotropitoare, fierbinte, era o lume nouă. În celelalte spații, lumina, dacă lumină se putea numi, era măruntă, ascunsă, indirectă, de parcă ar fi venit, cotind prin coridoare, de după lianele de la intrare. Era, de fapt, un semiîntuneric sau un joc al umbrelor, care gri și care negre. Sub agresiunea acelei nașteri cosmice produse sub ochii mei, mă întrebam, ca o idioată, repetând în neștire: „și patul matrimonial unde să fie?, și de unde cearșafuri și pijamale?, dar peria mea de dinți?, iar șifonierul?, care e sufrageria și de ce?, de unde să cumpăr mâncare?, cine gătește?” Bombardată de asemenea întrebări, am zărit o ieșire din peșteră. Un lac se întindea în fața ochilor mei. Sau un râu? O apă întinsă. Am dibuit în dreapta mea, pipăind, o coloană robustă cât și celelalte. Mi se părea singuratecă, nu era chiar așa, erau o puzderie deasupra capului meu, mai tinere deci, de vreme ce încă nu crescuseră destul. Apoi am zărit un lemn, o bâtă, în fine, o barcă cu rame, cum erau în satele noastre din Istria. Deși clocoteam de fericire și revoltă, un amestec de stări obligatorii din care era alcătuită iubirea pentru Filip, deși mi-aș fi dorit să fug singură unde-aș fi văzut cu ochii, l-am strigat cât am putut de tare. Eram legată de el pentru veșnicie. Nicăieri nu puteam scăpa, nu reușeam să mă rup de omul ăsta. A durat destul de mult până ce a apărut. Nu a întrebat nimic, iarăși știa cum și ce e de făcut. M-a scos din barca în care mă urcasem și m-a tras spre deschizătura pe unde intraserăm împreună cu câteva ore în urmă. Mi-a spus doar că vom ajunge cu mașina exact acolo unde am fi ajuns și cu barca. Mi-a părut bine, mă simțeam istovită, făcusem lucruri pe care nu mi le-aș fi putut nici măcar imagina. Doar trăiam, zi de zi, ca o handicapată, într-un alt fel de căruț, în orice caz, ruptă de lume, ca și de orice efort fizic sau de putința de a vedea alte zări decât cele ce se prezentau, fidele, neschimbate, la fereastra odăii mele de la Padriciano. Nu fusese tocmai o condamnare, mai degrabă alesesem să trăiesc așa, încât revoltele mele împotriva acestui bărbat se stingeau până la urmă și reveneam la monotonia dependenței în care mă lăsasem. În această zi, se petrecuseră deja lucruri uluitoare și aveam să gândesc la ele mult mai târziu. Eram prea speriată și mirată. Dar cum peștera necunoscută îmi crease senzația că pătrunsesem într-un basm, nu aveam nicio posibilitate să simt când ar fi luat el sfârșit, urmat de revenirea noastră în realitate. Așa că eram foarte curioasă dacă locul unde urma să ajungem mai avea a face cu basmul sau cu cine mai știe ce. Eram mulțumită că nu fusese nevoie să rămânem în grota aceea minunată, dar înspăimântătoare. Era rece, umed, și înălțător. Nu era, deci, un loc unde s-ar fi putut trăi, cu toate că, gândindu-mă mai bine și luând în considerație lucruri pe care le spusese Filip, poate că el ar fi putut fi amenajat pentru un adăpost „nebun”, cum nebuni eram și noi.
Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească