În micul oraș belgian Zonnebeke, aflat în zona unde s-au dat mari bătălii în Primul Război Mondial, se află un muzeu dedicat unei confruntări sângereoase : Muzeul Memorial Passchendaele 1917. Cunoscută sub numele de „Cea de-a treia bătălie de la Ypres”, sau Passchendaele, aceasta a durat cinci luni, din 7 iunie până în 6 noiembrie 1917, când localitatea stăpînită până atunci de germani a intrat în mâna aliaților.
Muzeul Memorial Passchendaele 1917 este amenajat într-o casă arătoasă, cu parter și etaj – numită puțin cam pretențios „castel” – din mijlocul unui parc foarte îngrijit, pe malul unui heleșteu. În preajma clădirii principale, în niște vechi remize ce și-au păstrat încă porțile largi pe care intrau și ieșeau cândva caleștile, a fost amplasată o bibliotrecă foarte bine garnisită cu lucrări dedicate exclusiv Marelui Război. În alt spațiu se află un centru de cercetare – Passchendaele Research Center.
La debutul anilor comemorativi ai centenarului izbucnirii conflagrației modiale, în 2014, în marele spațiu verde ce înconjoară „castelul” a fost amenajat Parcul Memorial Passchendaele care comportă, din loc în loc, niște postamente circulare, de beton – ce amintesc fortificațiile de altădată – înconjurate de niște garduri scunde, din șipci de lemn, vopsite într-un roșu strident. Privite plonjant, acestea pot sugera macii sângerii cu care sunt presărate câmpurile de luptă ale Flandrei și din care se împletesc coroane pentru eroi.
Incinta este înconjurată cu un gard de cărămidă roșie. Accesul se face pe o poartă în arcadă deasupra căreia flutură, sărbătoresc, drapelele țărilor aliate. Această intrare e străjuită de două cazemate individuale, din beton armat.
În holul de intrare al muzeului, înainte de a ajunge la sălile cu obiecte ce datau din vremea campaniei, se afla o zonă documentară ce pregătea vizitatorii pentru ceea ce urmau să vadă. Pe o hartă în relief de dimensiuni apreciabile, plasată în mijlocul acelui spațiu, era prezentat terenul pe care s-au dat luptele și amplasamentul trupelor oponente. Mijloace multi-media dădea viață acelui plan și arăta evoluția liniei frontului, punctele în care au avut loc încleștările și avansarea sau retragerea unitîâlor combatante. Pe un ecran rula un film documentar, excelent conceput spre a da lămuriri asupra desfășurării luptelor și a schimbării șanselor de la una la cealaltă dintre tabere. În urma campaniilor de săpături, arheologii dedicați istoriei moderne, au descoperit o mulțime de piese interesante, care oferă informații valoroase asupra structurii etnice a combatanților, a surselor de aprovizionare cu produse de folosință comună și îndelungată (veselă de tablă, porțelanuri fine pentru ofițeri, resturi de curelărie și alte obiecte din piele, lemn și os, unele cioplite chiar de militari în orele libere).
În mai multe vitrine erau expuse arme individuale aflate în dotarea tuturor forțelor beligerante, muniție pentru acestea, proiectile de artilerie, obuze și grenade. Documentația era augmentată de o bogată iconografie de epocă (fotografii, articole de ziar, ilustrații și afișe). Pe câte un monitor erau proiectate imagini filmate în acele vremuri. În alte vitrine puteau fi văzute, expuse pe manechine expresive, uniformele purtate de combatanți: un zuav cu fes și șalvari roșii și un poilu francez, cu uniform sa bleu horizon, aflați într-un adăpost, în fața unui foc pe care e pusă o tigaie; un infanterist prusac în ținuta purtată în 1914, cu casca cu țui, acoperită cu o husă de pânză, și un ofițer german, în manta și cu șapcă pe cap; un mustăcios locotenent britanic, în ținută kaki, și un pușcaș scoțian, cu kilt-ul acoperit cu un șorț, tot kaki. Fiecare avea desfăcută, la picioare, ranița cu efectele personale, astfel că un neinițiat puteau să vadă inventarul complet al unui militar în campanie: brici, oglinjoară din tablă lustruită, săpun, perie de haine, piepten, foarfeci, trusă pentru cusut cu mai multe mici mosoare de ață în culorile necesare reparării uniformei și celorlalte obiecte de mic echipament (ismene, ciorapi, tricouri), tacâmuri de tinichea (unele pliabile), ploscă pentru apă, ceașcă din tablă, gamelă, cremă de ghete, chibrituri sau amnar, etc.
Spre a face mai ușor de înțeles armamentul chimic, lansat în această perioadă, pe un panou erau date explicații trilingv (valonă, engleză și franceză) asupra celor patru tipuri de gaze produse și întrebuințate de germani: două asfixiante (cloric și fosgen), unul iritant și unul vezicant (yperita ce și-a primit numele chiar de la orașul atât de mult disputat,Ypres). Pe o masă de sub panou era așezată o mască de gaze iar alături, sub niște capace pe care erau lipite niște nasuri ingenios modelate, puteai încerca, prin ridicarea lor, mirosul acelor diabolice plăsmuiri menite să ucidă – evident nu erau realele emanații toxice, foarte periculoase, ci niște izuri asemănătoare acestora.
Mozaicul etnic din care era compusă armata britanică putea fi identificat în alte panouri ce arătau tipul și echipamentul specific al soldaților proveniți din Anglia (poreclit Tommy), Canada (etichetat drept Canuck), Australia (numit Digger), New Zealand (botezat Kiwi, după pasărea specifică ținutului respectiv) – aceștia din urmă formând trupele încadrate sub apelativul Australia and New Zealand Corps, abreviat ANZAC. Pentru fiecare dintre aceștia erau oferite informații despre diviziile ce au luptat la Passchendaele și însemnul specific purtat pe mânecă, în dreptul umărului. Nu erau excluși nici scoțienii cu uniforma lor colorată și pitorească, al căror kilt era acoperit cu un șorț bej-khaki menit a ascunde nuanțele prea puternice ale tartanului, chiar dacă acestea erau în tonuri de verde închis cu doar câteva dungi de galben, roșu, oranj sau alb.
În câteva vitrine erau expuse arme folosite de beligeranți: puști, mitraliere grele, pistoale și revolvere, baionete și pumnale pentru lupta corp la corp în tranșee. În altă vitrină erau căștile purtate de combatanții din ambele tabere. În alta erau nenumăratele modele de măști contra gazelor folosite de trupe.
La subsol era amenajat un adăpost prin care vizitatorul, parcurgându-l, auzea, la fel ca la vreme de război, bubuiturile artileriei, țăcănitul mitralierelor, chiotele și îndemnurile celor ce porneau la atac, ropotul ploii și susurul apei ce curgea din tavan, foșnetul furișării câte unui șobolan dolofan, pașii grei ai combatanților ce reveneau din patrulare. Acolo erau aranjate mai multe diorame ce ofereau mostre de viață în timp de campanie: biroul simplu al unui ofițer ce lucrează, concenrat, la mașina de scris; un dormitor cu paturi suprapuse pentru trupă și o odaie de ofițer, cu un așternut modest și câțteva obiecte personale pe o poliță de brad, negeluit; un mic atelier al armurierului ce trebuia să repare și întrețină armamentul; o infirmerie slab luminată de niște lămpi cu gaz unde medici și asistenți se ocupau de un rănit; o bucătărie unde un soldat cam neras învârtea cu un polonic într-un cazan cu mâncare; și chiar o latrină unde, un manechin îmbrăcat în cămașă, cu o bonetă de noapte pe cap și cu pantalonii lăsați, simula că își face nevoile, așezat pe o scândură cu borte sub care erau plaste căldări de tablă în care erau adunate dejecțiile – pe peretele de scândură erau țintuite mai multe fotografii de actrițe celebre de cinema și un portret al Kaiserului Wilhelm II, dușmanul de moarte al Angliei, pe care trupeții, în derâdere, îl mânjiseră cu scârnă și-i desenaseră coarne de diavol și o codiță ce i se ițea peste umăr.
Regia luministică și sonoră erau perfecte iar când părăseai acest „tunel al timpului” erai stăpânit de impresia că ai trăit aievea acele senzații tari produse de viața în campanie.
Din acel adăpost se ieșea afară, într-o complicată rețea de tranșee. Cu pereții susținuți în unele părți de împletituri din nuiele sau scânduri fixate cu stâlpi de lemn, având banchete și creneluri de tragere printre saci cu nisip destinați a opri gloanțele , tranșeele aveau culoare acoperite, de comunicare, și mici adăposturi pentru sentinele. În fața tranșeei erau înfipte bare de fier pe care se trasau firele de sârmă ghimpată care aveau finalitatea de a împiedica accesul prea ușor în liniile de apărare când era dat asaltul inamic.
Traseul te purta din nou în muzeu spre a vedea un mare panoufinal cu portrete de combatanți din toate armele și de toate naționalitățile ce contribuiseră la victoria finală. Din fotografii te priveau ochii vioi sau melancolici, scânteietori sau apatici, îndârjiți sau speriați, ironici sau blânzi, a câtorva zeci de tineri care și-au dat obolul pentru a-și sluji patria, când goarna i-a chemat sub drapel. Mulți nu s-au mai întors. Iar cei care s-au întors, au purtat întreaga viață, fățiș sau bine ascuns în adâncul sufletului, trauma războiului
După o vizită la Muzeul Memorial Passchendaele 1917 din Zonnebeke oricine are șansa de a înțelege mult mai bine, de la nivelul combatantului de rând, cum
s-a purtat Războiul cel Mare pe Frontul de Vest.