Luna trecuta, Muzeul Satului din Bucuresti a sarbatorit 70 de ani de existenta, iar programul aniversar a cuprins discursuri inflacarate, alai de ceremonii si manifestari care au incantat ochiul oficial, obisnuit cu bifarea unor actiuni ce asigura, intre altele, mentinerea in scaun. Cand toate s-au incheiat, Muzeul Satului a redevenit cum este de mai multa vreme: trist.
A fost ridicat prin stradania profesorului Dimitrie Gusti, este unul dintre primele muzee etnografice din lume si al doilea in aer liber, dupa cel de la Stockholm. Sunt adunate aici vreo 300 de case din toate colturile tarii, unele monumente cu vechime, cum este casa din Straja, de la 1760. Gospodariile au toate anexele: grajduri, hambare, acareturi, garduri, porti, unelte, vase, covoare, tesaturi. Mai sunt mori, pive, biserici. Toate ilustreaza nu numai viata taranilor, ci si inventivitatea lor si reusesc sa demonstreze spusa ca “la sat s-a nascut cultura”.
Dar dincolo de manifestarile de parada, cu tarani decorativi si cu maimutareli de folclor, care se organizeaza periodic cu copii rareori neadusi cu arcanul, Muzeul Satului nu mai intereseaza pe nimeni (sau pe foarte putini), pentru ca nu mai exista interes pentru civilizatia conservatoare a satului, a disparut respectul pentru traditii si ne lepadam cu inconstienta de tot ce inseamna radacini. E aici o consecinta a educatiei, dar si un reflex al vremurilor. Fostul dictator voia sa desfiinteze muzeul pentru ca prea arata ca suntem un popor de tarani. Noua ciocoime, cu creierele spalate de cultura si imbibate de pragmatism, stramba din nas din alte motive. Dar n-ar trebui sa ne fie rusine ca suntem, totusi, un popor de tarani, civilizatia noastra rurala comparandu-se cu civilizatia cetatilor Vestului.
Satul romanesc, asa cum este el surprins in Muzeul Satului, a cam disparut, il mai gasesti cu noroc prin cine stie ce parti departate de vuietul contemporan. Pe undeva, e un proces firesc. Asa cum fireasca este desprinderea de ceva subdezvoltat. Muzeul ramane o aducere-aminte, dar si un buletin de identitate care nu trebuie cu nici un chip pierdut in lumea in care cam prea multe tin sa se uniformizeze. Nefiresc este ca valorile satului nu sunt pastrate cu grija si cultivate, ba chiar sunt privite cu dispret. Stiu oameni care n-au intrat niciodata in Muzeul Satului si sunt scarbiti s-o faca. De cate ori am vazut Muzeul Satului, mi s-a parut trist. E alta lume. De la inceput s-a stiut ca va fi o alta lume. Intemeietorul lui si-a dorit ca spatiul sa fie locuit. Ar fi o solutie, sa vizitezi oameni din alta lume. Mai nou, vreo doua sute de mesteri populari au fost adusi in acest spatiu cu vasele lor de ceramica, costumele si icoanele lor. Dar totul este fortat, de vitrina si mai trista. Parca e mai bine sa umbli pe aleile dintre case, in linistea coborata din istorie, fara zgomotul manelelor si fara mirosul de mici. Oricum mai autentic.