Am vazut filmul Almost Famous al regizorului Cameron Crowe de
nenumarate ori, dar abia recent mi-am dat seama de ce imi place
atât de mult. Nu e doar muzica – Crowe e un nume care garanteaza
calitatea muzicii din filmele sale; nu e doar povestea extrem de
bine spusa (a primit Oscar pentru scenariu), nu e vorba de actorii
care, fiecare in parte, isi joaca excelent partitura: Phillip
Seymour Hoffmann in rolul lui Lester Bangs, un ziarist uncool, dar
cu un condei sclipitor; Billy Crudup – care il joaca pe liderul
trupei Stillwater, Russell Hammond, vedeta rock aratoasa, cinica si
egoista, care o impinge la sinucidere pe Kate Hudson – o groupie
care il introduce in anturajul formatiei pe tânarul William Miller
(Patrick Fugit), un pusti cuminte si cam tocilar, care descopera
rock-ul datorita surorii sale – jucata de Zooey Deschanel -, o
tânara rebela, care fuge de acasa pentru a se face stewardesa si a
scapa de autoritatea mamei sale, severa profesoara de limba engleza
personificata de Francis McDormand. Asadar, nu e vorba de toate
acestea – mie filmul imi place din cauza reportofonului cu care
tânarul Miller alearga dupa Hammond ca sa-i ia un interviu; un
reportofon rudimentar, din acelea care se poarta atârnate cu o
curea pe umar, cu microfonul infipt in vârful unei tije metalice
lungi.
Cu un reportofon asemanator alergam in primavara lui 1991 dupa
formatia Celelalte Cuvinte. Colaboram pe atunci la emisiunea Radio
in Blue Jeans, realizata de Dana Deac. Eram student in anul I la
Jurnalism si reporter delegat de Radio România Tineret la
Festivalul Rock ’91, prima manifestare de gen organizata in
Bucuresti dupa Revolutie. Toata floarea cea vestita a rock-ului
românesc era acolo. Bonus: prezenta celor de la Phoenix, care
concertau pentru prima data in România dupa 14 ani. Bonusul meu
personal erau insa cei de la Celelalte Cuvinte.
In lumea studenteasca, vestea organizarii unui astfel de
eveniment a facut senzatie. Eu, unul, m-am pregatit temeinic: am
cumparat un tricou alb si un marker. Toate celebritatile de la Rock
’91 aveau sa-mi dea autografe (cu markerul) pe tricoul alb. La
radio, am propus sa fac un material despre Festival, eventual un
interviu cu Celelalte Cuvinte.
Cu câteva zile inainte de inceperea festivalului, pe holurile
facultatii, aflu intâmplator ca unul dintre colegi tocmai plecase
sa le ia un interviu Cuvintelor. Cum cu respectivul eram coleg si
la RRT, mi-am zis ca ceva nu e in regula: daca facea el interviul,
as fi ratat, din punctul meu de vedere, cel mai pretios material
din coverage-ul pe care voiam sa-l fac Festivalului.
Din clipa aceea n-am mai rationat. Sunt ziarist, dar nu am
fost niciodata bun de reporter. Intr-o discutie, pot fi incisiv, nu
agresiv; pot fi ironic, dar nu obraznic. Una peste alta, nu sunt
genul care, dat afara pe usa, intra pe fereastra. Insa in ziua
aceea comportamentul meu a fost total atipic. M-am dus val-vârtej
in camera (caminul in care locuiam era exact vizavi de facultate),
am luat reportofonul acela identic cu al tânarului Miller, am sarit
intr-un autobuz si am coborât la Universitate. Baietii erau cazati
la Hotelul Union – dar n-as putea spune de unde aflasem asta. M-am
dus foarte infipt la receptie si am intrebat de Calin Pop, solistul
vocal si liderul trupei. Am spus ca sunt reporter, insa nu aveam
nici un act cu care sa pot dovedi asta. Probabil insa ca
reportofonul era o dovada suficienta, caci receptionerul mi-a dat
numarul camerei fara sa-mi puna alte intrebari. N-am mai cautat
liftul, am urcat pe scari pâna la etajul 4; nu mi-am pus nici o
clipa problema ca deranjez, ca nu se face sa vii neanuntat la usa
omului, fie ea si usa unei camere de hotel; nu aveam o intâlnire
programata, nu sunasem inainte, nu intrebasem daca vor sa facem
acel interviu sau nu. Ca sa nu mai zic ca nu-i cunosteam pe baieti
decât dupa cântecele lor si dupa pozele de pe discuri. Nu-i vazusem
niciodata in carne si oase, nici macar mai de la distanta, la vreun
concert. Insa in ziua aceea nu m-am gândit la toate aceste lucruri.
Nu am facut asta nici cât am mers cu autobuzul si nici mai apoi, in
scurtul ragaz cât am urcat scarile, când as fi avut timp sa
cântaresc un pic ceea ce fac: uitasem complet de politete, buna
cuviinta, maniere. Eram un ziarist si atât. Aveam 20 de ani si tot
ce-mi doream era sa fac interviul cu o formatie pe care o admiram.
Voiam acel interviu pentru mine mai mult decât pentru cei care
aveau sa-l asculte la radio. Si mai voiam sa fiu primul si
singurul. Stiam atâtea despre ei, aveam atâtea lucruri sa-i intreb,
incât interviul nu putea fi decât unul foarte reusit. Pentru mine,
ei erau Stillwater.
*
Prima intâlnire cu Celelalte Cuvinte – nu cu trupa in carne si
oase, cu muzica ei – s-a petrecut pe munte. Eram in clasa a IX-a
când, impreuna cu patru amici, am decis sa urcam pentru prima data
pe Ceahlau. Mama nu a fost deloc incântata auzind ca vrem sa plecam
de capul nostru si sa stam câteva zile pe munte cu cortul, mai ales
ca nici unul dintre noi nu mai urcase Ceahlaul inainte. Cu o seara
inainte de plecare, imi pregateam bagajele si ma certam cu mama
care, fiindca n-a putut sa ma convinga sa renunt cu totul la
ascensiune, mi-a interzis categoric sa iau cu mine termosul si
casetofonul. Ne-am dus la culcare suparati si fara ca eu sa fi
primit permisiunea sa plec.
A doua zi dimineata, m-am trezit la 4.00. Am preparat un
excelent lapte cu cacao si l-am pus frumos in termosul de 2 kg,
care atârna destul de greu in bagajul meu. Nu aveam rucsac, imi
inghesuisem lucrurile intr-o geanta de voiaj care ma insotise pâna
atunci in cantonamentele in care mersesem cu echipa de baschet. Cu
geanta pe umar si cu casetofonul atârnat de gât, am iesit pe
poarta. Când sa inchid poarta, am facut o miscare care probabil a
tensionat cureaua gentii, care s-a rupt. Geanta s-a izbit de pamânt
cu un zgomot infundat condimentat cu un suav clinchet de cioburi.
Se sparsese, evident, termosul – de fapt, recipientul de sticla
termoizolanta din interior, ca exteriorul era din aluminiu. M-am
intors in casa, am scos termosul si l-am pus in mijlocul mesei din
bucatarie. Apoi am facut un nod la cureaua gentii, am aruncat-o pe
umar si am zbughit-o spre gara. Nu sunt superstitios si nu m-am
gândit ca intorsul din drum imi poate aduce ghinion, dupa cum nu
m-am gândit nici ca geanta rupta si termosul spart ar putea fi un
semn rau, eventual un semn ca poate n-ar trebui sa plec, ca poate
mama are dreptate, ca instinctul ii spunea ca ceva nu e in regula.
Si, bineinteles, am refuzat sa ma gândesc la reactia mamei când a
intrat dimineata, in bucatarie si a vazut termosul pe masa. Initial
trebuie ca a rasuflat usurata: “Macar cu termosul m-a ascultat si
nu l-a luat.” Apoi, când sa-l puna la locul lui in camara, a auzit,
probabil, cioburile dinauntru. Furia care a cuprins-o trebuie ca ar
fi putut alimenta cu energie un uragan care sa se produca in
România inainte ca simptomele incalzirii globale sa se fi facut
simtite.
Uraganul, stim cu totii, nu s-a produs. Insa mama cred ca s-a
transformat in omul care aduce ploaia. Dupa o zi superba, in care
escaladasem muntele in panaloni scurti si tricou, dupa o seara in
care ne-am delectat cu un gratar excelent, pe la miezul noptii am
simtit o picatura cazându-mi pe frunte. Nu adormisem afara, dupa
cheful din ajun, eram in cort. Dar cortul nu era impermeabil, iar
noi nu avuseseram prevederea sa luam cu noi o folie de plastic cu
care sa-l acoperim. Dimineata, totul era ud. Hainele, mâncarea,
cortul. Am aruncat o parte din alimente (culmea, in special cele
neperisabile – cartofi, conserve – , dar care erau mai greu de
carat), am stors cortul si am decis sa plecam acasa.
Ploaia a continuat in prima parte a zilei, insa spre
dupa-amiaza norii s-au retras brusc si a iesit soarele. Subit, am
realizat frumusetea locului unde ne aflam. De printre nori se vedea
vârful Toaca, de lânga care plecaseram dimineata fara sa-l putem
admira din cauza cetii. Totul in jur era verde, iar razele soarelui
se strecurau printre ramurile copacilor creând un joc spectaculos
de lumini si umbre. Am decis tacit ca ar fi o prostie sa ne
intoarcem acasa, asa ca am poposit la cabana Fântânele. Ne-am pus
lucrurile la uscat, dupa care am iesit in curte si ne-am asezat la
o masa din bârne. Am inceput sa jucam carti si sa ascultam muzica.
Dupa ce la urcare ii cam stresasem pe baieti cu diverse selectii
disco, am acceptat ca ar fi cazul sa ascultam si altceva. Din
oferta faceau parte Van Halen, AC/DC, Pink Floyd, Jean Michel Jarre
si Celelalte Cuvinte.
Cuvintele au fost surpriza reala a acelei excursii. Eram
fascinat. In primul rând, era vocea lui Calin Pop: neobisnuit de
delicata, aproape fragila pentru o trupa care cânta rock progresiv
(si care a cochetat si cu heavy metalul pret de doua albume). Apoi,
era muzica in sine, care nu semana cu nimic din ce ascultasem pâna
atunci in rock-ul românesc: nu era nici Compact, nici Holograf,
nici Iris. Pasaje de veritabila virtuozitate instrumentala,
melodie, versuri uneori simple, dar foarte expresive, alteori ceva
mai elaborate si, eventual, recitate de Florian Pittis. Cireasa de
pe tort era numele trupei, care se lipea de minune pe stilul
muzical practicat, spunând simplu si direct ca baietii acestia sunt
altfel.
Am mai ramas trei zile la cabana. La coborâre, caseta cu
Celelalte Cuvinte a rulat pâna s-au terminat bateriile
casetofonului; pâna când, practic, aparatul s-a transformat,
dintr-o sursa de zgomot, in depozitarul tacerii, in mormântul
temporar al Cuvintelor. Stiu, regulile nescrise de conduita montana
dezaproba ascultarea muzicii in natura – si sunt de acord cu ele,
dar cred ca Celelalte Cuvinte pot fi o unica si sublima exceptie.
“Iarba prin par/ Pe obrajii ei/ Si pe ochii caprui ce plângeau la
zei”, zice un cântec de-al lor, cântec care, sunt convins, are
darul de a potenta frumusetea oricarei excursii montane. Iar azi il
puteti asculta civilizat si fara sa deranjati pe nimeni la casti –
la castile telefonului mobil, ale iPod-ului sau ale demodatului
walkman.
*
Am facut interviul cu Celelate Cuvinte. Când am batut la usa,
mi-a deschis chiar Calin. Nu stiu daca i-a facut placere sa se
trezeasca la usa cu un reporter. Dar n-a avut nicio ezitare când a
auzit de interviu. I-a chemat repede si pe ceilalti – Leontin
Iovan, Marcel Breazu, Tiberiu Pop, Ovidiu Rosu. Am pornit
reportofonul. Am vorbit câte-n luna si-n stele. Muzica lor,
colaborarea cu Pittis, vocea lui Calin, schimbarile de componenta
si multe-multe alte lucruri pe care nu mi le mai aduc aminte. In
total, o discutie consistenta de peste 30 de minute.
Vestea proasta am primit-o când am dus caseta cu interviul in
radio: cei de la departamentul tehnic mi-au spus ca inregistrarea
nu avea calitatea necesara pentru a fi redata pe post. Se puteau
extrage câteva pasaje, care procesate (asa cum puteau fi procesate
la acel moment), ar fi putut folosite. Ce ma asteptam, mi-au zis,
de la reportofonul pe care il aveam? De ce acceptasem sa-l
folosesc? Nu stiam ca pentru casetele care se dau pe post se
folosesc reportofoane noi, moderne? Nu stiam.
Interviul acela n-a fost difuzat niciodata. Nu stiu de ce, nici eu nu l-am reascultat. Nici caseta n-am pastrat-o. Probabil ca nici nu era a mea, o fi venit la pachet cu reportofonul si s-a pierdut pe undeva prin genunile radioului. Singurul lucru pe care il regret este ca, in acea zi, am fost nepoliticos pâna la capat: nu i-am anuntat pe baieti despre problema cu reportofonul; nu le-am spus ca, pâna la urma, interviul nu va fi difuzat. Ma consolez insa cu gândul ca acela este probabil cel mai bun interviu pe care l-am facut vreodata.