Doru era baiat de la tara.
Venise la Piatra Neamt dintr-unul din satele aflate in apropierea
orasului. Nemtenii sunt calatori temerari. In anii din urma au
plecat cu sat cu tot, mai intâi in Italia, apoi in Spania. Unii
s-au intors realizati, altii inca merg sezonier la munca. De
Craciun sau de Pasti, când o insotesc pe mama in vizita la surori,
in poarta fiecarei gospodarii din Roznov, Ruseni, Chintinici sau
Borlesti vezi negresit câte o masina cu placute de
Italia.
Prin 84, insa, nu era chip de
calatorit peste granita. Plecai de la sat la oras si din provincie
la Bucuresti si asta insemna o schimbare radicala in viata ta. Doru
se numara printre cei care lasasera satul in urma si ajunsese
cineva in oras. Avea masina, un apartament in vârful unui bloc din
Maratei si un studio de inregistrari cu care facea bani cu
nemiluita. Daca bunicul meu era unul dintre putinii cizmari din
Piatra Neamt, Doru era detinatorul unuia dintre cele trei studiouri
de inregistrari din Piatra Neamt. De fapt, termenul studio de
inregistrari e impropriu folosit. Nu e acel studio in care un
artist sau formatie vin ca sa inregistreze un cântec sau un disc;
nu e camera aia cu cofraje pe pereti, separata in doua de un geam
gros: intr-o parte un scaun si un microfon atârnând din tavan, in
cealalta – mixerul cu multe butoane si beculete. In anii aceia,
studioul de inregistrari era locul unde puteai merge sa-ti
inregistrezi muzica pe casete sau pe benzi. Era locul unde gaseai
muzica pe care n-o gaseai in comertul socialist. Era Occidentul din
Piatra Neamt, era capul de pod al Vestului de lânga cinematograful
Pietricica.
Nu mai tin minte daca Doru avea
firma sau vreun insemn care sa ateste ca acolo era studioul. In
spatiul in care functiona el mai era un magazin de optica – lentile
si rame pentru ochelari. De fapt, era magazinul de optica in care
Doru probabil subinchiriase 3 metri patrati pe care ii mobilase cu
un pupitru inalt pe care tinea un caiet cu albumele si numarul
benzii pe care erau inregistrate, si un dulap in care erau trei
magnetofoane si trei deck-uri, toate Akai.
Akai era superbrand la vremea
aceea. Era din categoria acelor marci care ni se pareau de lux
fiindca erau o raritate pe atunci, precum sprayurile Rexona, after
shave-ul Denim sau ness-ul Amigo. Doru se lauda ca un deck Akai
costa vreo 30.000 lei. Jumatate de masina. Si el avea trei. Si trei
mag-uri, tot Akai, nu Kashtan sau Maiak, cum aveau prietenii mei.
Doru parea ca e in trecere pe
acolo, ca tocmai a venit sau se pregateste sa plece. Iarna nu-si
scotea fularul, nu-si descheia geaca. Isi scotea din când in când
caciula ruseasca, cu urechi legate deasupra capului. O punea lânga
caietul cu discografii si isi stergea cu dosul palmei fruntea
transpirata. Avea un par blond cenusiu, de mujic rus, si ochi
albastri de o limpezime si o inocenta pe care o gasesti doar la
copii. Insa nu era deloc inocent, avea un simt al afacerilor pe
care nu am incetat nici pâna azi sa ma intreb unde il deprinsese.
Vorbea repezit, ca verii mei de la tara, si cu un accent
moldovenesc asumat, poate chiar un pic ostentativ. Cum ar zice
Banica: “Asta-s eu.” La studio, Doru statea in picioare, cu mâinile
in buzunarele pantalonilor, sau rezemat de caloriferul
paralelipipedic din dreptul geamului. Nu avea nici macar un scaun
in dosul pupitrului. Si-a adus unul abia când a ramas nevasta-sa
insarcinata. Frumoasa femeie, nevasta-sa: bruneta, nu foarte
inalta, cu niste ochi caprui imensi, un ten creol impecabil si un
zâmbet de un alb ireal: un chip de pus nu in rama, ci in reclama.
Un chip datorita caruia, probabil, am inregistrat o gramada de
muzica. Un chip caruia probabil i se datora intr-o buna masura
faptul ca lui Doru ii mergeau afacerile atât de bine. Femeia ii
tinea companie lui Doru la studio sau ii tinea locul când acesta
lipsea. Prelua comenzile, incasa banii si trecea noutatile in
caiet. Scria foarte frumos literele de tipar, dar din greselile pe
care le facea am dedus ca nu stia o boaba engleza.
Studioul lui Doru nu a fost
primul pe care l-am descoperit. Mai era unul, mai bine amplasat,
chiar in centrul orasului, lânga cinematograful Panoramic. Treceam
pe lânga el când intram sau ieseam de la film si cascam gura,
impreuna cu amicii mei, la peretele cu magnetofoane si deck-uri.
Eram in stare sa le privim minute in sir, fascinati de led-urile
rosii si verzi si de rotatia domoala a benzilor.
Intr-o seara, ieseam de la film,
ca de obicei, si, tot ca de obicei, ne-am oprit in fata vitrinei
studioului. Era seara târziu si era inchis. Mag-urile si deck-urile
se odihneau. Pe geamuri erau lipite liste cu ultimele selectii
sosite. Pentru prima data, le-am citit de la cap la coada. Nu stiam
cine sunt George Baker Selection sau Goombay Dance Band. Nu le
ascultasem muzica si nici nu-i vazusem vreodata. Era o alta lume.
Exista si altceva in afara cartilor pe care le citeam cu nesat, a
partidelor de fotbal din curtea scolii sau a masinilor straine pe
care le admiram cu gurile cascate in parcarea hotelului
Ceahlau.
Cum mergeam la film de 2-3 ori
pe saptamâna (vedeam acelasi film de mai multe ori, biletul era o
nimica toata, costa 6 lei), treceam foarte des pe lânga acel
studio, dar nu i-am trecut niciodata pragul. E drept, la momentul
acela nici nu aveam de ce, inca nu ma pasionau muzica si
inregistrarile si inca nu descoperisem cum sa fac rost de bani
pentru casete. Dar adevarul e ca locul acela ma intimida. Daca as
fi intrat, as fi avut probabil sentimentul ca ami trecut ilegal
granita, asa cum facuse unul dintre verii mei, care traversase
Dunarea inot pâna in Iugoslavia, de unde s-a urcat clandestin pe un
vapor si in final a ajuns in Australia. V-am zis ca nemtenii sunt
calatori temerari.
Acasa aveam câteva casete cu
Abba, Kenny Rogers si alte trupe ale caror nume nu mi le mai
amintesc si de care oricum ma saturasem. Incepusem sa caut muzica
noua. Urmaream cu interes si consecventa emisiunile de la radio.
Aveam scoala dupa-amiaza, asa ca imi incepeam dimineata cu muzica:
de la opt la noua, era o emisiune care se chema Curierul
melodiilor. Multa muzica româneasca, bineinteles, dar si un moment
cu varietati internationale: doua piese, care cel mai adesea erau
rusesti, cehesti si poloneze. Dar uneori mai scapa si câte o piesa
cu adevarat “straina” si acela era momentul pe care il asteptam,
asa cum un drogat isi asteapta doza, dimineata de dimineata, de la
8 la 9. Asteptarea aceea era insotita de o emotie pe care azi nu o
mai inteleg, dar pot reconstitui in minte senzatia de victorie pe
care o incercam dupa ce reuseam sa inregistrez o melodie sau
dezamagirea crunta care insotea esecul fiindca incepea crainicul sa
vorbeasca inainte sa se fi terminat cântecul.
In total, intr-o saptamâna,
adunam 3-4 melodii. Duminica seara, pe la 18.00, mai era o emisiune
cu muzica pe programul unu al Radiodifuziunii. Cu putin noroc si
datorita generozitatii realizatorilor, mai ciupeam si de aici câte
o piesa-doua. Luni seara, bunicul asculta o emisiune sportiva
realizata de Ovidiu Ioanitoaia. Nu stiam nimic despre sport, dar
imi placeau vocea lui Ioanitoaia si fundalul sonor sau ilustratia
muzicala, cum am aflat curând ca i se zicea. Ilustratorul era
Marian Megan. Megan punea niste piese instrumentale care mie mi se
pareau incredibile. Peste câtiva ani aveam sa si identific
respectivele melodii sau pe autorii lor, fie ca era vorba de
coloana sonora din Miami Vice, sau de piese facute de Koto,
Laserdance ori Cyber People. Mult sintetizator, multa electronica,
dar pentru mine era un sound nou, modern, interesant.
Foloseam casetele astea inregistrate te miri cum la reuniunile de la scoala sau la petrecerile de la zilele de nastere sau onomastice. Nu stiu câte aveam in total, nu mai mult de zece, oricum insuficiente. Trebuia sa-mi largesc neaparat portofoliul, asa ca, la una dintre serate, am convenit cu Adi, unul dintre prietenii mei, sa ne apucam de inregistrat muzica de la studio. Urma sa punem la comun casetele mele, casetele lui si banii pentru inregistrari. Tot impreuna aveam sa decidem ce sa inregistram. Si tot impreuna am trecut pentru prima data pragul studioului lui Doru.