Andrea Bocelli s-a născut în comuna Lajatico, din provincia Pisa, la 22 septembrie 1958. Licențiat în drept, el este unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene muzicale din ultimii ani. După ce, în 1994, a câștigat Festivalul Sanremo, la Secțiunea „Propuneri noi“, a ajuns în vârful clasamentelor discografice internaționale și a vândut peste 70 de milioane de discuri. Ambasador al tradiției muzicale italiene, Bocelli a apărut în spectacole, alături de cei mai proeminenți artiști ai panoramei muzicii, pe scenele principalelor teatre din lume. Aceste spectacole, precum și faima adusă de o carieră discografică fără precedent au făcut să-i fie dedicată o stea pe celebra „Walk of Fame“ din Hollywood.
Autobiografia lui Andrea Bocelli este o întoarcere în timp, o călătorie prin vârstele omului, alături de Amos, un băiat sensibil, care, ținându-ne de mână, ne duce chiar în inima lui. Odată stinsă lumina vizibilă, Amos merge pe urmele propriei raze de soare, văzând lumea ca toți ceilalți, dar totodată și umbrele și nuanțele acesteia, care multora le scapă. Amos bâjbâie, la propriu și la figurat, în căutarea propriei identități. Andrea Bocelli îl urmărește discret pe acest băiat, se întristează și se bucură de poznele lui, încercând mereu să fie obiectiv – atât cât este posibil. Așa că începe cu începutul, urmărind firul unei vieți care capătă, cu timpul, tot mai mult sens, împlinindu-se în muzică. E un drum cu ocolișuri, dar care, în cele din urmă, duce acolo unde trebuia să ducă.
În fraze scurte, dar calde, Andrea Bocelli scrie, la urma urmei, o poveste. Este povestea oricărui copil care se simte special, dar care, pentru a ajunge la sine, trebuie mai întâi să se maturizeze. Și în toate rândurile, e o melodie. Melodia unei vieți închegate și conștiente de ea însăși.
Într-un cuvânt, tăcerea era o muzică și amândoi aveau nevoie de acea muzică.
I
Încerc un ușor, dar sincer sentiment de sfială la gândul de a-mi măsura din nou puterile cu o activitate cum este scrisul, căreia i-am dedicat multe și desfătătoare ceasuri din tinerețea mea.
Sfiala îmi e pricinuită, în primul rând, de lipsa unei justificări, a unui pretext: pe vremuri, scriam aproape întotdeauna ca să-mi îndeplinesc îndatoririle de școlar; câteodată, le trimiteam scrisori colegilor aflați departe, compuneam poezioare ori mă lăsam purtat de alte asemenea slăbiciuni adolescentine.
Intenția mea – dacă aceasta poate fi o justificare suficientă pentru un om de vârsta mea, care se transformă deodată în scriitor – este numai și numai aceea de a-mi ocupa puțin timpul liber, de a ocoli primejdiile leneviei și de a povesti câte ceva despre o existență simplă.
Cea mai mare grijă a mea, mărturisesc, nu este atât că bietul cititor va începe să caște, după o vreme, deasupra acestor pagini scrise cu stângăcie; el va avea oricând posibilitatea să lase cartea din mână și să nu se mai gândească la ea. Mai degrabă eu sunt cel care mă simt scrutat de doi ochi care îmi citesc gândurile în timp ce scriu. Sunt ochii unui bătrân cu chipul plin de bunătate, cu o expresie îngăduitoare, cu surâsul de-abia schițat al celui care cunoaște atât de bine comedia vieții, încât dinaintea ei încearcă un sentiment de dezgust și nepăsare. Pe chipul unui asemenea bătrân nu se mai citesc pasiunile, căci au fost șterse pentru totdeauna de forța implacabilă a timpului și de acțiunea tenace a gândirii. Totuși, acel chip senin, poate luminat de focul ideilor, mă judecă sever; sub privirea lui mă simt ridicol, intimidat, îmi dau seama că nu sunt în stare de nimic, deși cu o clipă în urmă eram înfumurat și plin de iluzii, ca unii studenți care se socotesc depozitarii unor adevăruri absolute în virtutea celor patru noțiuni de filosofie învățate pe băncile liceului. Pe măsură ce timpul se scurge, mi se pare că pe chipul bunului bătrân văd ivindu-se și o ușoară ironie. Mă întreb atunci: de ce cu mine nu este indulgent cum este cu toți ceilalți? De ce mă ia atât de mult în serios?
Binevoitorul cititor, care probabil va fi ghicit deja identitatea bătrânului inchizitor, trebuie să știe că privirea acestuia e ațintită mereu asupra mea, în orice moment al zilei, și că ea stă la originea tuturor faptelor și hotărârilor mele.
II
Iată-mă în una dintre multele mele celule: o cameră de trei metri pe trei, cu două fotolii mici, o chiuvetă, o oglindă, o măsuță și un dulap în perete. Încăperea e luminată de o singură ferestruică ce dă spre stradă. E ora două după-amiaza și va trebui să rămân aici până târziu. Peste puțin, vor veni să mă cheme pentru o repetiție, apoi pentru machiaj; și îmi vor aduce apă, o cafea – în fine, ca întotdeauna. Așadar, încep să depăn această poveste pentru a face să treacă timpul. Computerul este pornit. Acum, nu-mi lipsește decât subiectul.
Simt nevoia să mă detașez, dar îmi vine greu s-o fac. Mă plimb înainte și înapoi prin cameră urmărind amintiri, doruri, sentimente pentru persoane și lucruri îndepărtate și deodată îmi vine în minte un băiețel în pantaloni scurți, slab ca un băț, cu două piciorușe vânjoase, un pic strâmbe, pline de vânătăi și bube, cu părul negru ca smoala, un chip cu trăsături destul de armonioase și o expresie de copil înfigăreț, simpatică pentru unii, antipatică pentru alții. Dacă nu vă e cu bănat, vă voi vorbi despre el, fiindcă îl cunosc bine, atât de bine, încât îmi pot îngădui orice considerație și chiar orice judecată despre întâmplările de seamă din viața lui, despre ideile lui și despre cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat, și o pot face senin, cu mintea cea de pe urmă.
Cred că îl pot defini un băiețel normal, chiar dacă întru câtva neobișnuit, în virtutea unei vieți cumva scoase și ea în afara schemelor de anumite întâmplări cunoscute multora astăzi. Spun „normal”, în sensul că avea în măsură aproape egală și calități, și defecte; și spun „normal” și în ciuda unei malformații fizice destul de grave despre care ceva tot va trebui să spun, chiar dacă nu-mi place. Însă, o voi face după ce îi voi fi dat un nume protagonistului acestei istorisiri.
Cum numele nu contează atât de mult, îi voi spune Amos. Așa se numea un om față de care nutresc o profundă și veșnică recunoștință, căruia îi datorez mult din puținul pe care îl știu și după al cărui mod de a înțelege viața am încercat, fără prea mult succes, să îl modelez pe al meu. Este, apoi, numele unuia dintre profeții minori; poate tocmai de aceea îmi e simpatic și mi se pare potrivit pentru un băiețel care, după cum începusem a vă povesti, a avut o vedere slabă până la vârsta de doisprezece ani, când și-a pierdut complet simțul văzului din cauza unei întâmplări nefericite. Atunci, a avut nevoie de o oră bună ca să-și plângă toate lacrimile de spaimă și neliniște și, apoi, de o săptămână lungă ca să se deprindă cu noua lui situație. Aș spune că după aceea Amos a uitat totul și, astfel, și-a putut ajuta rudele și prietenii să uite. Asta este tot ce era de spus în această privință.
În legătură cu firea lui Amos, în schimb, trebuie să fim foarte preciși, pentru ca cititorul să poată judeca liber dacă și în ce măsură i-a înrâurit destinul.
Mama povestește des și cu belșug de amănunte miile de greutăți întâmpinate în creșterea primului ei născut, atât de exuberant și imprevizibil.
„Nu puteai să-l scapi o clipă din ochi că și trântea o boacănă”, spune. „Totdeauna a iubit riscul și pericolul. Într-o zi, îl caut, nu-i; îl strig, nu răspunde; ridic ochii și îl văd stând în picioare pe pervazul ferestrei din camera mea. Locuiam la primul etaj și el nu împlinise încă cinci ani. Dar ca să puteți pricepe prin ce-am trecut, vă mai povestesc și asta.”
Atunci, reîncepe cu accentul ei toscan, cu gesturi largi și cu o mare fervoare: „Într-o dimineață, la Torino, mă plimb cu copilul de mână pe un bulevard din centru, căutând o stație de tramvai. Mă opresc în prima stație peste care dau și, pentru o clipă, neatentă, îmi arunc ochii într-o vitrină, mă întorc și simt cum îmi îngheață sângele în vine: copilul nu mai era. Disperată, mă uit în toate părțile: nu-i… Îl strig: nimic! Nemaiștiind unde să mă uit, îmi ridic ochii din întâmplare și mi-l văd sus: se cățărase până în vârful stâlpului cu numele stației de autobuz…”
„Stați că nu s-a terminat!”, continuă întrerupând exclamațiile de stupoare ale interlocutorului. „Cum din primele zile nu a avut poftă de mâncare, trebuia să-l fugăresc cu farfuria în mână peste tot ca să-i vâr în gură o lingură de supă… pe tractoare, pe motoretele muncitorilor, peste tot!”
Dacă interlocutorul se arată interesat de povestea ei, doamna Edi, vizibil încântată, neobosită, își îmbogățește monologul cu detalii, nu întotdeauna utile în economia povestirii, deși adevărate, cu mici excepții datorate unei iubiri de nestăvilit pentru tot ceea ce e eclatant și un pic paradoxal.
Îmi amintesc îndeosebi uluirea și emoția sinceră a unei doamne vârstnice, în timp ce mama îi istorisea dificila copilărie a micuțului Amos:
– Avea câteva luni – povestește emfatic – când ne-am dat seama că îl dureau ochii rău de tot. Avea niște ochi albaștri frumoși foc… Nu peste multă vreme, un adevărat duș rece: medicii îl diagnostichează pe copil cu glaucom congenital bilateral, o malformație care-l condamnă pe nefericitul purtător la orbirea completă. Alergăm de la un medic la altul, de la specialiști la vraci, nu mi-e deloc rușine să spun că am apelat și la așa ceva. Suferința ne duce la Torino, în mâinile unui medic învățat: profesorul Gallenga. Am petrecut săptămâni la rând în spitalul acela; copilul era supus frecvent unor operații, în încercarea de a-i salva măcar o fărâmă de văz. Ajungeam frânți de oboseala drumului, dar mai ales copleșiți de temeri și griji, încremeniți de neputința noastră în fața unei sorți nedrepte care se înverșuna împotriva unei făpturi plăpânde… Soțul meu pleca în dimineața următoare, iar eu rămâneam cu băiatul. Profesorul era înțelegător: ne dădea o cameră cu două paturi, așa că, în curând, m-am putut familiariza cu personalul medical și paramedical (lucru care s-a dovedit destul de util mai ales în anii următori, când zburdălnicia fiului nostru a început să fie cu adevărat de nestăpânit). Am obținut chiar și permisiunea de a aduce o bicicletă mică în salon, ca băiețelul să-și poată consuma un pic energia.
Deodată, bătrâna ascultătoare, vizibil sugrumată de emoție, a întrerupt povestirea exclamând:
– Nici nu vă imaginați, doamnă, cât vă înțeleg! Dar scuzați-mi o curiozitate: a suferit mult copilul din pricina acestor dureri puternice la ochi?
– Doamnă dragă, dacă ați ști… nu reușeam să-l liniștim! Într-o dimineață, după o noapte infernală petrecută căutând în zadar remedii, copilul s-a calmat aproape brusc. E greu să explici ce simți în acele momente; este un fel de recunoștință profundă față de toți și față de nimeni, în particular. Este fericirea pentru o liniște neașteptată, sosită în toiul unei furtuni înspăimântătoare… Mă străduiesc să înțeleg cauza calmării neașteptate și sper cu înfrigurare că există o cauză, că eu o voi putea intui și că o voi folosi în viitor. Observ, stau pe gânduri, mă gândesc la orice, dar nu reușesc să trag nicio concluzie. La un moment dat, văd cum copilul se întoarce într-o parte și împinge cu mânuțele în peretele lângă care se află pătuțul. Trece un pic de timp, nu îmi aduc aminte cât, până când percep o liniște pe care nu o remarcasem înainte în cameră și imediat după, imediat după… copilul începe iarăși să plângă. Ce se întâmplase? Ce încetase? Poate că liniștea aceea subită l-a neliniștit pe fiul meu? Cad iar pradă neliniștii, dar nu peste mult timp fiul meu se liniștește din nou. Ca și înainte, împinge cu mâinile în perete. În culmea unei încordări cum nu vă pot explica, ciulesc urechea și aud o muzică venind din camera învecinată. Mă apropii și ascult cu mai multă atenție: e o muzică pe care n-o cunosc, probabil muzică clasică ori, cum îi zice, muzică de cameră… Nu reușesc s-o înțeleg, eu nu mă pricep la muzică… Însă, tind să cred că tocmai de acele sunete depinde calmul puiuțului meu. E o mică speranță care îmi dă o mare bucurie, o bucurie care mi se pare la fel de mare ca suferințele mele, o bucurie cum nu am mai simțit poate niciodată, o bucurie la care probabil se ajunge numai când plătești prețul unei dureri atât de adânci. Cred că m-am năpustit spre camera alăturată și am ciocănit fără să mai stau pe gânduri. Glasul care mă poftește să intru este al unui bărbat cu accent străin. Îmi iau inima-n dinți, înaintez pe vârful picioarelor și văd un pacient așezat pe patul lui, sprijinit sau, mai bine zis, tolănit pe două perne aranjate în așa fel încât să susțină doi umeri zdraveni. Îmi amintesc două brațe robuste și două palme bătătorite de muncă, două mâini de muncitor; îmi aduc aminte că am văzut un chip surâzător, deschis, cu ochii bandajați. Era un muncitor rus; un accident la locul de muncă îl lipsise nu de mult de vedere. Un mic patefon era de-ajuns ca să-l însenineze. Țin minte că am simțit un nod în gât, o emoție profundă. Nu știu prin ce sforțare am trecut peste acel moment, însă îmi amintesc că am vorbit îndelung, că i-am povestit bunului om toată pățania de dinainte, că i-am cerut îngăduința ca, din când în când, să-mi duc fiul în camera lui. Primirea amabilă, bucuria de a se face util, extraordinarul lui spirit de solidaritate umană, simplu și măreț totodată, sunt lucruri, dragă doamnă, pe care nu le voi uita niciodată! Nu știu cât izbutea omul acela să înțeleagă, cu italiana lui alcătuită din câteva cuvinte, însă a priceput că poate fi de folos și mi-a oferit ospitalitatea lui.
Cu așa un elan povestește deseori doamna Edi cum a descoperit la fiul ei pasiunea pentru muzică.
Din volumul în curs de apariție la Editura Curtea veche. Traducere de Cornelia Dumitru