Teologul năsăudean Călin Emilian Cira continuă seria interviurilor cu personalități care l-au cunoscut pe N. Steinhardt. Apărută recent, cartea “Convorbiri despre N. Steinhardt” (Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2012) este volumul al doilea din seria (sperăm) începută în anul 2010 la aceeași prestigioasă editură.
De această dată, cei care răspund întrebărilor lui Călin Emilian Cira sunt: Toma Pavel, Mihai Șora, Virgil Nemoianu, Aurel Rău, ÎPS Andrei Andreicuț, PS Justin Hodea Sigheteanul, PS Vasile Someșanul, Mihail Milea, Radu Țuculescu, Marcel Lupșe, Ion Filipciuc, Nicolae Mecu, Achim Mihu, Maria Peicin, Augustin Pădurean.
Cartea conține și o mică Addenda în care sunt reproduse câteva cuvinte adresate de cel care de această dată semnează “Nicolas Steinhardt” – pagini din corespondența Monahului de la Rohia cu Révérend Père Thaddée de la Mănăstirea Chevetogne din Belgia, unde Steinhardt fusese în vizită în anul 1986.
Foarte tonice aceste multiple oglindiri ale lui N. Steinhardt! Fiecare “oglindă” umană pare să fi rămas cu o amprentă anume. Asemănătoare între ele, dar, firește, niciodată identice, aceste chipuri zugrăvite de personalitățile aflate în acest volum descriu una și aceeași mirabilă prezență de la a cărei naștere s-au împlinit 100 de ani în iulie 2012.
Bucuria cu care știa să trăiască acest om pare a fi firul roșu care străbate întreaga carte, ca și volumul anterior, de altfel, astfel încât cei care i-au fost cu adevărat prieteni au înțeles pe deplin gestul lui N. Steinhardt de a se retrage la Rohia. Mihai Șora o numește “bucurie debordantă”, care era o caracteristică a tipului de religiozitate de care aparținea Steinhardt: “această deschidere, această bucurie, această capacitate de a îmbrățișa. Nu era retragerea cruntă din lume cu un refuz al legăturii. Era, dimpotrivă, o persoană cu brațele larg deschise și cu zâmbetul care-i venea din inimă. Era un lucru deloc arborat artificial sau o rămășiță a vieții lui mondene din tinerețe. E un caz uluitor și o foarte mare personalitate delicată. Era de o mare, mare delicatețe”. (p. 14).
Ion Filipciuc îl descrie pe monahul aflat deja la Rohia, ca și cum ar vorbi despre un film: “eu l-am măsurat în trei locuri: în bibliotecă, un spațiu de poveste, ca un labirint alcătuit din cărți cățărate până-n tavan, printre care aluneca precum un duh; în grădina din fața casei în care viețuia și unde am intrat amândoi ca să-și îmbrace pe deasupra veșmintele călugărești, să-l pot fotografia, în plin soare de dimineață, ca pe un călugăr trecător printre flori dumnezeiești; apoi, în sala în care am fost poftiți cu toții la masă și unde monahul Nicolae a prins cu amândouă mâinile uscate o strachină cu supă de chimion și câteva bucățele de pâine prăjită și s-a așezat sfielnic într-o latură mai întunecată a încăperii, ca și cum s-ar fi rușinat că mănâncă precum orice pământean…” (p. 104).
Tot despre activitatea de bibliotecar a Monahului de la Rohia ne dă informații prețioase PS Justin Hodea. Aflăm astfel că uneori, mai ales când mănăstirea era vizitată de intelectuali, N. Seinhardt făcea pe ghidul, iar la bibliotecă era ajutat, periodic, de studenții teologi veniți în vacanțe. Și regăsim constanta aflată peste tot în carte: “Iubea pe toată lumea și era mereu voios pentru că socotea că darul cel mare pe care l-a primit de la Hristos – botezul creștin – este un motiv de nesfârșită fericire și permanentă bucurie”. (p. 61)
Una dintre cele mai interesante mărturii o aduce istoricul și criticul literar Nicolae Mecu. Referindu-se la opera critică și la eseurile lui N. Steinhardt, istoricul literar Nicolae Mecu constată că le citim altfel astăzi grație șansei de a fi apărut Jurnalul fericirii. Dacă, printr-un nenoroc, Jurnalul s-ar fi pierdut, afirmă Nicolae Mecu, “ne-am fi dat seama mult mai puțin de încărcătura spirituală și, totodată, profund subversivă a eseisticii lui «profane»”. (p. 120). Este una dintre cheile de lectură noi pe care, prin Nicolae Mecu, o propune această carte …
O altă cheie de lectură, ne amintim, se află în primul volum dedicat monahului Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) de același Călin Emilian Cira. Puțină lume știe despre căutări isihaste venite tot pe filiera “Rugului Aprins” ale monahului Nicolae…
Am mai scris în această rubrică despre mărturiile lui Virgil Ciomoș făcute în primul volum semnat de Călin Emilian Cira. Profesorul Virgil Ciomoș, el însuși un cunoscător, pune degetul pe rană, arătând spre centrul de greutate din care ar trebui pornită – credem noi – orice discuție despre Monahul de la Rohia: “Era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii, rugăciune legată de o anume tradiție menită a te «lega» de un Părinte, a cărei menire era tocmai aceea de a-ți transmite duhul acestei rugăciuni, dimpreună cu acompaniamentul necesar pentru a nu rătăci pe acest dificil drum. «Acompaniatorul» Părintelui Nicolae fusese Părintele Benedict Ghiuș de la Mănăstirea Cernica, unul dintre cei trei ucenici (poate cel mai discret) al călugărului rus Ivan Kulîghin – Ioan cel Străin, cum își spunea el însuși. E vorba, mai precis, de o anume transmisiune – tradiție înseamnă, etimologic, tocmai «transmisiune» – care, în cazul lui, venea de undeva din Răsărit. Să nu uităm, însă, că Țările Române au fost o adevărată placă turnantă a itineranței spre Est a acestei sfinte tradiții. Iată că, acum, ea se întorcea în persoana acestui enigmatic călugăr rus. De aceea, Părintele Nicolae frecventa regulat Bucureștiul nu numai din motive medicale (reale și ele). Duhovnicul său de taină îl aștepta la Cernica”. (vezi “Convorbiri despre N. Steinhardt, Ed. Eikon, 2010, p. 108-109)…
În fond, ambele căi de lectură enumerate mai sus nu fac decât să ni-l dezvăluie pe N. Steinhardt în oglinda propriilor eforturi de împlinire spirituală. În această perspectivă este firesc ca eticul să nu poată accepta “căldicelul” compromisului cu puterea comunistă – de unde și subversivitatea unor texte, despre care vorbește Nicolae Mecu. Privite în perspectivă isihastă, toate acestea au un legato profund care ne obligă la reevaluări și la lecturi proaspete din opera lui N. Steinhardt.