E ciudat si intristator, totodata, cum aproape toate marile calitati ale poeziei si prozei lui Mircea Cartarescu se topesc, se altereaza, se schimonosesc pana la hidosenie in Jurnal.
Marele paianjen textual, magistrul alchimiilor onirice, arhitectul de viziuni ludice somptuos-initiatice se revela aici ca un contabil de succese si presudoesecuri administrate atent, pandind mereu piezis efectul asupra bietului receptor inocent si admirativ.
Un self-agent literar (excelent strateg si demn rival, din acest p.d.v. al internationalilor Marin Sorescu si Adrian Marino), de un egoism etans, vecin deopotriva cu megalomania si meschinaria: “Nimeni nu are mai mult instinct literar decat mine”; “Reiau Orbitor si sunt linistit: forta vizionara e aceeasi ca acum cinci ani si ca-ntotdeauna”; “Nu-mi pasa de viata nationala si sociala, de comunitati. Individul, eu, asta ma fascineaza, grota”. (Pentru meschinarie, v. relatarea de la 24 mai 1995, p. 387, dar si altele).
Din cat ii merge mai bine, dintr-atata se lamenteaza mai strasnic. Ultrarecunoscut literar, tradus in cateva limbi, bursier Fulbright, bursier Rockfeller, bursier NEC (“iata ca si tatucul Plesu imi da o binecuvantare banoasa”), invitat la colocvii si targuri de carte internationale etc., recenzat in Quinzaine si Magazine litteraire (“fotografie si titlu de-o schioapa pe prima pagina. De la prima cronica a lui Nichi, din 1981, nu am mai avut sentimentul asta de greata si exaltare”) s.a.m.d., el se noteaza invariabil ca “neurastenic” (“Nu ma bucura nimic, sunt pe un fund mocirlos”), atins de ramolisment, bantuit de himere (“Procreez cu creierul si gandesc cu testiculele”), amenintat de ratare, “isterizat in tara asta isterica”, sastisit de America si schilodit de Romania (“o tara care schilodeste intelectul si sensibilitatea.
O populatie de neinteles, traind dupa alte reguli decat ale decentei si civilizatiei.
De fapt nu-mi mai gasesc locul nicaieri”), apatic, “deprivat emotional si imagistic”, suparat pe propriul succes (“Ma simt murdarit si falsificat de elogiile publicului mare, dar mai ales de faptul ca le accept”), afanisit de hedonismul experimentat in metropolele occidentale (“Stau intr-o casa splendida, intr-un oras fabulos. De ce-as fi trist? And yet… et pourtant…”).
Masochism? Criza de dupa celebritate, un soi de post scriptum tristae? Vreo noua superpastisa (pereche a Levantului) la tema “jurnalului si a crizei creatoare”? Prematura (la 34 de ani) andropauza auctoriala?
Sau, Doamne fereste, concoctarea unei confesiuni pentru export, ca tot e plina de Pynchon, Doctorow, Cortazar, Kafka, Barthelme, Salinger, Carpentier etc. etc.!
Manieristul subtil de altadata, creuzet de eminescianism si eliadism, se dovedeste literalmente obsedat de cantitate, numarandu-si cartile citite si paginile Orbitorului cu frenezia unui Hagi Tudose altoit cu Stahanov (v. 9 iun. 1990, 23 ian. 1992, 1 ian. si 17 apr. 1994, ori la 27 iun 1994: “Cu orice risc voi scrie o mie de pagini. Nimeni n-o sa mi le publice? Merda lor”).
Transpusa in banalul cotidian, stralucitoarea egofilie a artistului nu mai incanta, nu mai actioneaza halucinogen si melifluent, ci stupefiaza prin amestecul de narcisism si pragmatism, de delir (si delict) de grandoare si mania persecutiei.
“Levantul meu nu a fost primit cum trebuie. Este un fel de mica paranoia, cum ma apuca uneori, caci, obiectiv, in trei luni cartea a avut opt cronici” (v. pp. 89-90); “Criticii generatiei mele nu au interesul sa ma impuna”; “Temele frustrarii apar tot mai des, ieri am facut pe strada un fel de criza de ura si furie, dupa ce am citit ca a fost sarbatorita la Paris, la Centrul Cultural, o noua carte de Sorescu”; “Paranoia curata: toti ma desconsidera, toata lumea are ceva sa-mi reproseze, niciunde nu ma simt bine, in fiecare privire banuiesc o ironie, o aluzie rautacioasa…” etc.
In fine, nimic, absolut nimic din Romania anilor 1990-1996 in aceste sute de pagini, nimic despre dilemele, capcanele, politicile, mineriadele, rasturnarile noastre.
Doar cate-o lucratura a congenerilor de la Contrapunct, ori o concluzie amara privind generatia (“Imi confirma sentimentul vechi ca extraordinarii optzecisti sunt, de fapt, o generatie cu nimic diferita de cele dinainte”).
and sunt turnate in realitatea cotidiana, vechile devize romantice (“Eu sunt lumea”, “Cobor in mine si descopar universul”, “Lumea este o metafora a spiritului” etc.) au un efect moral lamentabil.
Sigur, Cartarescu si-a afisat demult credinta lui John Lennon din “God”, cu acel sir de “I don’t believe in…” si cu finalul “I just believe in me. I’m John”, dar ceea ce mergea perfect in cazul artistului devine distrugator in cazul omului.
Sa nu mi se spuna ca inclusiv Jurnalul propune un personaj, care trebuie considerat strictamente literar etc. etc., ca nu de asta e vorba.
Cine se lauda ca rupe cornite de melci vii si ca striveste furnici pe trunchiul copacilor (incai adolescentul Eliade manca gandaci, autopedepsindu-se…) va avea, de acum, in subsemnatul, un cititor mai putin.