“27 noiembrie 1951. Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care are din păcate nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani și sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se servește uneori e o contrafacere. Desigur, apa dulceagă și neagră, ce se aduce sub acest nume, nu face 200 lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur și simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (și în calitate de scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovați pe funcționarii puțin scrupuloși, care falsifică filtrul, de întârzierea muncii mele.”
Rânduri iritate de mai sus sunt semnate astfel: “D. Barbilian (scriitorul Ion Barbu), Profesor la Universitatea C.I. Parhon, Membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R.” Fiind martor la nemulțumirea poetului matematician, paragraful s-a păstrat pentru istoria literară grație inspirației lui Șerban Cioculescu de a-l fi copiat din Condica de sugestii și reclamații a cafenelei Capșa. Noi l-am preluat din interesanta carte intitulată “Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură” (Ed. Polirom, 2010), semnată de Andrei Oișteanu (p. 225).
Același Șerban Cioculescu constata că Ion Barbu era un obișnuit al celebrei cafenele, stimulându-și constant inspirația prin mai multe cafele-filtru: “Un domn cărunt, între două vârste, cu niște enormi ochi verzi, de halucinat. […] Avea un cap rotund, lucios, ca o bilă, pleșuv, cu părul lateral răvășit, cu o pereche de mustăți, din care se prelingea cafeaua sorbită cu lăcomie […]. Omul scria necontenit, ca un apucat, nu fără a duce din când în când ceașca la gură, sorbind licoarea neagră cu virtuți inspiratoare”. De altfel Andrei Oișteanu mai găsește un citat dintr-o scrisoare trimisă cu doar cinci ani mai devreme (1946) de Ion Barbu lui Oscar Lemnaru în care se scuză că nu a mai ajuns la Clubul “Edgar Poe”: ” [Sunt] grav intoxicat cu filtre șde cafeaț acesta e motivul. Luam până la 3 și 4 [filtre] pe zi” (p. 224). Iată o mărturie și un “document” emblematic al cărții de față – o curajoasă și lipsită de complexe enciclopedie a prezenței drogurilor în istoria culturii române.
…Volumul lui Andrei Oișteanu are în spate o muncă asiduă – această primă ediție are 500 de pagini, între timp a mai apărut o ediție, adăugită (2011), – având drept suport cultura română și o temă curajoasă, considerată tabu timp de jumătate de veac de regim comunist. Aceasta nu înseamnă că, iată, viața nu mergea înainte inclusiv pentru un consumator de narcotice – după cum am exemplificat mai sus. De altfel, poetul și matematicianul Ion Barbu a fost permanent filat de oamenii poliției politice, chiar dacă nu era tratat drept un narcoman. Fapt pentru care în reclamația sus-citată nu avea cum să scrie, în plin stalinism, despre principalul domeniu unde se simțea bruiat prin consumarea unei cafele contrafăcute: poezia.
Cum era firesc, istoria narcoticelor în acest colț de lume pornește o dată cu primele isvoare, demonstrează A. Oișteanu. Autorul polemizează cu cercetătorii care interpretează cu exces de subiectivitate momentul presupusei distanțări a dacilor de cultul lui Dionysos – ne referim la decizia lui Deceneu de a se limita creșterea viței-de-vie. Este criticată poziția vădit exagerată a teologului Ioan Coman care presupune (tocmai în “Zalmoxis. Revista de studii religioase”, coordonată de Mircea Eliade!) că astfel Deceneu a încercat eradicarea alcoolismului și a desfrâului sexual: “Să fim realiști! Pentru societatea și mentalitatea geto-dace din secolul I î.e.n., este improbabil ca rațiunea măsurii drastice luate de Deceneu să fi fost de ordin social sau moral. Motivația lui Deceneu – ca mare preot și reformator al cultului – a fost, mai degrabă, de ordin cultual, religios. El a încercat, probabil, să diminueze amploarea pe care o luaseră bețiile rituale, provocatoare de enthousiasmos («înzeire»), de ekstasis și de furor religiosus. Patronul acestei stări de posesiune divină și delir religios trebuie să fi fost zeul trac Dionysos. Cultul orgiastic al acestuia era extrem de popular în epocă și în zonă, fiind un cult «democratic», deschis atât bărbaților, cât și femeilor, atât aristocraților, cât și plebeilor, spre deosebire de cel zalmoxian propovăduit de Deceneu” (p. 49-50). Fără îndoială, Andrei Oișteanu are dreptate. Punctual însă nu prea înțelegem de ce nu ar avea dreptate și Oișteanu, și Coman. În lupta sa cu “concurența” celorlalte culte (presupunând că a fost o luptă deschisă iar nu o tentativă de asimilare mai puțin explicită) adepții cultului lui Zalmoxis, au luat și astfel de măsuri producând câteva efecte. Rațiunile de ordin superior puteau fi subînțelese. Numai dacă este să recunoaștem nivelul superior adus de cultul zalmoxian comparativ cu excesele dionysiace…
După ce trece în revistă cu generozitate utilizarea cu caracter religios și magico-ritual a plantelor psihotrope, Oișteanu se oprește la câteva personalități reprezentative pentru secolele XVII – XIX, deloc străine subiectului cărții sale: Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Johann Martin Honigberger. Fin observator al năravurilor turcești, după ce a stat timp de 17 ani la Istanbul, Cantemir era deja un expert. Prin turci excitantele și narcoticele vremii aveau să seducă numeroși domnitori, boieri sau târgoveți români. Interesant este și fenomenul de respingere analizat de Oișteanu. Pornind de la sultanul Murad – alcoolic subjugat vinului, pare-se, dar foarte pornit împotriva opiului și a tutunului -, bine pliat pe textul cantemirian redactat în limba rusă, Andrei Oișteanu observă: “«dacă vrei să fii cinstitor al veseliei, bea vin, dar murdărie nu mânca». Ca să fie bine înțeles, Cantemir a continuat cu o explicație «Murdărie [rus. kal] înțălegând că este sucul de mac și alte bomboane stupefiante». De regulă, pentru opium Cantemir a folosit sintagma «suc de mac» (…). Cantemir și-a scris lucrarea în limba rusă, dar a transcris povața sultanului Murad și în original, în limba turcă. Or atat kal în rusă, cât și bok în turcă înseamnă același lucru: “excrement, fecale”. Virgil Cândea a tradus termenul printr-un eufemism, «murdărie»” (p.126).
În mod evident, Cantemir a fost un martor ocular, foarte probabil, și un consumator, care se străduie să demonstreze aproape științific faptul că “«sucul de mac» nu produce «vreo nebunie» sau alte tulburări ale minții specifice îmbătării cu băuturi alcoolice” (p.128). În același context, Oișteanu amintește spusele unui cunoscut “specialist în istoria utilizării narcoticelor”, anume Ernst Jünger, care “stabilește o scară de acceptabilitate a drogurilor în diverse epoci și spații culturale: de la interdicția absolută la limitare, și de la toleranță la favorizarea bucuriilor extazului” (p.128). Dervișii rotitori, care în prealabil (unii) consumă și narcotice, șamanii, alchimia (asiatică, în special), adepții misteriilor grecești, amerindienii etc. – sunt doar câteva exemple regăsite în istoria și antropologia religiilor, am adăuga noi. Cantemir descrie cu binecunoscuta-i acribie o astfel de experiență petrecută în preajma unui derviș (p.127-130).
Scriitorii romantici (Eminescu, Maiorescu, Carmen Sylva, Al. Odobescu), simboliștii (de la Macedonski la Ion Pillat), Mateiu Caragiale, prozatorii interbelici (Camil Petrescu, Max Blecher), avangardiștii și moderniștii – iată tot atâtea capitole și subcapitole al căror miez este preocuparea sau patima pentru drog. Pagini surprinzătoare dedicate experimentelor provocate de beția de oxigen, audiției colorate ori beției cu mescalină, ultima, testată de doctorul neurolog Gh. Marinescu – conferă cărții atractivitate intelectuală și ferment de roman polițist.
La curent cu creația contemporană, Andrei Oișteanu, nu uită nici de scriitorii foarte tineri precum Alexandru Vakulovski care prin cărțile sale reiterează experimentele predecesorilor: “Narcoticele sunt considerate «vize gratis la cer» și «calea spre Dumnezeu». Clișee facile (precum cel al «Paradisului artificial») și imagini banale supraviețuiesc tenace: «Iarba ș â marijuanaț îți dă sentiment de eliberare, de pace. Când nu te mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te intereseză, dar îți simți existența, simți că e frumoasă, acele culori, acea fascinație a urcării în ceruri ș…ț. În acele clipe crezi că Dumnezeu există, că toate au un rost»” (p. 393).
Este, indubitabil, o carte care deschide o nouă pistă de cercetare în cultura română – teren aproape virgin, din motive subînțelese – carte distinsă, pe bună dreptate, cu un premiu special al Uniunii Scriitorilor din România în 2011. O carte responsabilă, căci, spre final, sunt aduse în discuție ultimile dezbateri românești cu privire la fumatul în spațiul public sau la interzicerea etnobotanicelor. De altfel, autorul avertizeză din start: “am urmărit fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, culturii și a mentalităților, și nu din perspectivă morală. Nici perspectiva juridică a fenomenului nu a stat în centrul preocupărilor mele. Aspectul moral m-a interesat în măsura în care perspectiva etică a scriitorilor despre care vorbesc s-a modificat în timp. Dar nu mi-am propus să incriminez sau să dezincriminez acest tip de năravuri. Este o carte de istorie a culturii, nu una care să fie distribuită în licee pentru a descuraja flagelul toxicomaniei”(p. 13). Din această perspectivă vorbind, cartea și-a atins scopul.
Poate tot Andrei Oișteanu, poate alți cercetători vor stărui în viitoare studii asupra toxicomaniei televiziunilor de (ne)știri românești, asupra nebuniei de a căuta fericirea în alte spații virtuale prin intermediul computerului, internetului ș.a.m.d. Nu este cazul unei concluzii eticiste referitoare la niște pagini care nu au urmărit morala sau etica. Cultivarea iluziilor pe calea narcoticelor, un flagel din ce în ce mai toxic al lumii în care trăim, a fost însă slendid ilustrată de scriitorul Mircea Cărtărescu, de asemenea citat în excelenta carte semnată de Andrei Oișteanu. “Mircea Cărtărescu a compus probabil cel mai frumos poem cu «vis de opium» (o sintagmă macedonskiană) din literatura română (p.374):
“Ei tăcea privind la fumul care flori suia-n tavane
Ca și visuri de mărire în gândirile cei vane,
Ca o șoaptă de iubire în urechi de eunuc:
E tutunu-n narghilele îndesat pân’ la butuc.
E tocat mărunt, uscat e d-ale Lumii Noi fecioare,
Împănat apoi cu opiu, aromat cu cuișoare,
Iară fumul lui de aur pân parfum este trimis,
Ce-i păstrat în scobitura narghilelei de cais.
Parlagiu să fii sau cioclu, de sorbești tabac ești rege
P-un ținut fantasmagoric unde cheful tău e lege,
Unde de voiești și tronul ce-i în ceruri îl câștigi,
Pe regina cea din Saba în crivat o încovrigi
Și îi jefui elefanții, preste mări ești heghemon
Și te-asemuiești ca fală cu Lixandru Machedon.”