Poate n-ar strica sa se reflecteze macar o clipa la infinitezimala diferenta dintre titlurile originale ale seriei, o imperioasa invitatie reinnoita careia merita sa i se dea curs fiindca-i vorba de un divertisment de calitate. Reconfortant prin inteligenta sa alcatuire, cu fine si cinefile trimiteri datorate in primul rand lui Harold Ramis, versat regizor si scenarist. Pentru cei care n-au fost Cu Nasul la psihiatru trebuie spus ca partenerii de scriitura Peter Tolan (constant) si Kenneth Lonergan (flotant) au pornit de la un pretext exploatat excelent. O cadere nervoasa afecteaza randamentul unui mare mafiot ce n-are incotro si trebuie sa-si angajeze un psihiatru personal, care – culmea – nu sta prea bine cu nervii. Rezultatul neasteptat: un succes cu incasari considerabile, plus aprecierea criticii – “cea mai trasnita comedie cu gangsteri de la Unora le place jazzul incoace”! Cu un nou coechipier, Peter Steinfeld, s-a procedat la reconfigurarea subiectului, cativa ani “dupa”. Pe punctul de a-si finaliza detentia la Sing Sing, Vitti (diminutiv de la Vito Corleone?!) e la capatul rabdarii, mai ales ca se incearca lichidarea lui. Solutia: un telefon la vechiul sau terapist aflat din pacate la inmormantarea tatalui, maestru neegalat in profesia mostenita si nu dorita. Daca Billy Crystal alias Ben Sobel chiar se dedubleaza imaginandu-si ca rosteste o imprecatie in locul discursului de adio, in schimb mafiotul De Niro simuleaza o depresie…muzicala. Persiflarea apeleaza la West Side Story, resuscitand un bataist trecut interetnic al metropolei, nu chiar atat de indepartat ca cel din Gangs of New York al lui Scorsese, unde al sau star fetis a refuzat sa se mai implice. si asta pentru ca Robert De Niro – in pragul a sase decenii de viata si dupa 22 de ani de cariera (evocata indirect de acest rol autoparodic) – prefera sa se copilareasca stralucit, consecvent cu politica-i proprie de histrion cameleonic ce se tot reinventeaza, la compania ce-i apartine, TRIBECA, atent la spiritul vremii, care iata propulseaza un Chicago musical. Turul de forta il reprezinta insa triplarea mizei: pe langa mafie si psihiatrie, teme de rezistenta ale cinematografiei americane, se introduce strategia… TV in film. O punere in abis care sporeste hazul in mod paroxistic. Incredintat psihiatrului pentru o luna, prin hotararea autoritatilor, boss-ul stresat trebuie redresat, mai exact recuperat socialmente: trebuie sa-si gaseasca o slujba onesta! Pentru inceput se angajeaza intr-unul dintre localurile ce-i apartin, dar nu face fata, cum o da in bara si ca vanzator de masini, ramanand de pomina replica: “In portbagaj incap si trei cadavre!” Soarta insa ii vine in ajutor caci e solicitat sa devina consilier de specialitate la un serial TV. Abila culminatie anticipata din preambul, cand la inchisoare protagonistul nu suporta sa se uite la respectivul surogat intitulat Little Caesar. Aluzie la filmul care in 1930 il lansa pe Edward G. Robinson, cantonandu-l o vreme in schema mafiotului dur. Irecuperabil pare a fi si eroul nostru care accepta propunerea, dar foloseste rulota de pe platou in chip de cartier general, caci pregateste o lovitura menita sa stinga conflictul dintre gruparile rivale in care nu-si mai gaseste locul. Disperat, medicul cu familie (sotie stresata foarte si fiu interesat de-o eventuala colaborare!) cauta sa-l tina sub stricta supraveghere, dar sfarseste prin a-i fi complice eficace. Planurile se confunda, actorii se trezesc in plina ambuscada de strada, iar delincventii profita de conjunctura pentru ca totul sa se termine cu bine. In acordurile aceluiasi musical al tandemului Leonard Berstein – Stephen Sondheim si cu perspectiva unui “va urma”. Pana una, alta, nu ratati insa postgenericul !
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultursl al Ziarului Financiar