În cadrul unei dezbateri pe tema „revigorării naționalismului“ în țara noastră, organizate de televiziunea publică într-o zi cu puternice rezonanțe numerologice (04.04.16), la o oră de (teoretic) mare audiență, un reprezentant al PRU (partid naționalist) a fost pus față în față cu nu mai puțin de trei agenți ai poliției ideologice, care zornăiau amenințător cătușele din dotare. Tristă regie! Știam, din filmele americane, că un polițist nu trebuie să fie niciodată singur cu făptuitorul, dar pe malurile Dâmboviței e musai ca acesta să fie să covârșit numeric, trei contra unu constituind proporția minimă. Totuși, nu despre inechitatea „dezbaterilor“ de acest gen vrem să vorbim acum, ci despre incredibilul tupeu al debitatorilor de clișee ideologice, atotprezenți și supranumerari în mediile noastre de prostire a maselor.
Neadevărul implicit și explicit care a stat la baza emisiunii în chestiune, neadevăr repetat, cu bună știință sau din neștiință, zi de zi, de decenii întregi, și de la catedră, și pe toate canalele de comunicare, este acela că naționalismul ar constitui, în sine, fie ceva rău, un adevărat pericol pentru lumea contemporană în general și pentru țara noastră în special, fie ceva ce ține de istoria reprobabilă a popoarelor, în genul primului milion despre care bogătașii deveniți obraze onorabile preferă să nu-și amintească modul de dobândire. Atât de neplăcut este naționalismul pentru mentalitatea neoistoricilor noștri, încât nici măcar nu-și pot imagina că acest substantiv odios ar putea intra în combinație cu angelicul adjectiv „democratic“, atât de drag lor, propovăduitori ai societății deschise (închise însă pentru naționaliști). Întrebat, pe un ton acru profesoral, de unde i-a venit partidului pe care îl reprezenta în studio ideea aberantă a „naționalismului democratic“, reprezentantul PRU a răspuns, senin și dezarmant, că doctrina a fost formulată de Nicolae Iorga (foto 1). Gureșul inchizitor a rămas fără aer. Nu-și permitea să-l denigreze pe marele bărbat, transformat în mucenic de chiar versiunea oficială a istoriei pe care o propovăduiește de la catedră și din fața camerelor de luat vederi.
După câteva minute, același inchizitor a somat gândacul pe care se pregătea să-l strivească în direct, să declare dacă este naționalist ori patriot. Sunt și una, și alta, a răspuns, fără stridențe, omul de la PRU, lăsându-l pe vajnicul vânător de erezii ideologice cu aerul, pe care îl inspirase în vederea atacului final, neexpirat și cu ochii, pe care începuse deja să-i închidă, mijiți. Regrupându-se rapid, triumvirul și-a recăpătat însă aplombul și a rostit sentențios, ca să le intre bine-n cap privitorilor, că naționalismul a fost bun doar în etapa creării statelor naționale, dar că acum trebuie să fim patrioți, nu naționaliști. Ipse dixit.
Și totuși… Naționalismul este un lucru mult mai serios și mult mai complex decât imaginea caricaturală, desprinsă parcă din cursul scurt de marxism, pe care ne-o oferă intoleranții apostoli ai democrației (să notăm, spre clarificarea pozițiilor teoretice, că în democrația pe care încearcă să ne-o vândă neopropagandiștii sunt cuprinse, musai, și consumismul, și „libera cugetare”).
În zilele noastre, unii fac, alții nu fac deosebire între naționalism și patriotism. Simplificând lucrurile, cei care cred că suntem în fața a două noțiuni distincte văd în patriotism iubirea de țară (patria fiind nimic altceva decât țara, adică o noțiune geografică), iar în naționalism, loialitatea față de etnie, limbă, cultură, tradiții – altfel spus, asumarea identității naționale. Pentru a complica lucrurile, mai există și statul, care nu trebuie confundat nici cu națiunea, nici cu țara (există state multinaționale, dar și naționalități fără un stat propriu).
Pentru că etimologia definește de cele mai multe sensul esențial al unui cuvânt, să precizăm că națiune și naționalism provin din latinescul natio „naștere”, provenit la rându-i din natus „născut”, iar patria și patriotismul coboară până la latinescul pater „părinte, tată”. Precizarea originii îndepărtate a noțiunilor de naționalism și patriotism ne lămurește așadar că amândouă vizează de fapt un meta-sens, cel de „rădăcini”, de „ascendență” întemeietoare a conștiinței de sine.
Prima atestare a cuvântului naționalism în franceză (de unde l-a luat limba română) ne dovedește încă o dată că rădăcinile celor două națiuni sunt comune:
În celebra sa lucrare Memorii pentru a servi la istoria iacobinismului, care își propunea să demonstreze că Revoluția franceză nu a fost o mișcare spontană, ci rezultatul unei conspirații urzite de francmasoni („iluminații”) pentru a aduce burghezia la putere, abatele iezuit Augustin Barruel scria în 1798: „Naționalismul a luat locul iubirii generale (…) Atunci, a devenit îngăduit să-i disprețuiești pe străini, să-i înșeli, să-i jignești. Această virtute a fost numită patriotism. Și atunci, de ce să nu punem acestei virtuți limite și mai strânse? Astfel am văzut cum din patriotism se nasc localismul, spiritul familial și, în sfârșit, egoismul.”
După cum se vede, acest „certificat de naștere” al naționalismului confirmă sinonimia lui perfectă cu patriotismul, amândoi termenii fiind folosiți în sens negativ, ca uzurpatori ai iubirii generale (creștine) și ca sursă a egoismului.
Lista studiilor consacrate naționalismului este de-a dreptul descurajantă, noțiunea fiind abordată din nenumărate perspective. S-a vorbit și s-a scris, astfel, despre un naționalism romantic (sau organic, sau identitar, aflat la baza unificării statelor germane și italiene), despre un naționalism etnic (de care s-au ocupat Herder și Fichte și care a culminat în național-socialismul german), despre naționalismul religios (sionismul este un astfel de caz), despre un naționalism centrifug (al minorităților naționale) și altul centripet (cel kurd din zilele noastre, de pildă), despre un naționalism economic (armă de luptă contra neocolonialismului), despre naționalismul banal (forma difuză din societățile contemporane, care îi face pe spectatori să se ridice în picioare atunci când se intonează imnul pe stadion) și despre câte și mai câte alte forme de naționalism, unele fiind etichetate ca „bune”, altele ca „rele”, uneori confundate cu, alteori deosebite de extremismele de tot felul (rasism, șovinism, xenofobie etc.).
Polarizarea generalizată a sensurilor naționalismului (privit ca negativ) și patriotismului (văzut ca pozitiv) s-a întâmplat cu maximă pregnanță după cel de-al doilea război mondial, dihotomia fiind impusă, evident, de câștigători.
În tabăra anglo-americanilor, apar în 1945 „Notele despre naționalism” ale scriitorului și criticului George Orwell (foto 2), un eseu din care cel mai adesea este invocat fragmentul următor:
„Naționalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Ambele cuvinte sunt folosite de obicei într-un mod atât de vag, încât orice definire a lor riscă să fie pusă sub semnul întrebării; totuși, trebuie făcută o distincție între ele, deoarece cuprind două idei diferite și chiar opuse. Prin «patriotism» eu înțeleg devoțiunea pentru un anumit loc și un anumit mod de viață, despre care se crede că sunt cele mai bune din lume, dar care nu le sunt impuse altora. Patriotismul este prin natura lui defensiv, atât sub aspect militar, cât și cultural. Naționalismul, pe de altă parte, este inseparabil de dorința de putere. Scopul permanent al oricărui naționalist este să dobândească tot mai multă putere și tot mai mult prestigiu, nu pentru sine, ci pentru națiunea sau pentru orice altă entitate în care a ales să-și afunde propria individualitate.”
Citatul acesta, atât de des invocat de apărătorii patriotismului și detractorii naționalismului, este însă rupt din context. În chiar deschiderea eseului său, pătrunzătorul critic George Orwell, autorul romanelor „Ferma animalelor” și „1984”, avertizează că a ales numele „naționalism” pentru ceva mult mai general decât o doctrină, care însă nu are încă un nume: „un mod de a gândi atât de răspândit încât afectează modul în care judecăm aproape orice subiect”. Prin urmare, eseul lui Orwell nu este unul doctrinar, ci, la un nivel mult mai general și mai înalt, epistemologic. Naționalismul este termenul „cel mai apropiat” care i-a venit autorului în minte, dar nu se referă la națiune: „el se poate atribui unei biserici sau unei clase sau poate lucra într-un sens strict negativ, împotriva a ceva sau altceva, fără nevoia unui obiect pozitiv al loialității.” După care Orwell explică ce anume înțelege prin naționalism: „în primul rând obișnuința de a socoti că ființele umane pot fi clasificate asemenea insectelor și că întregi grupuri de milioane sau zeci de milioane de oameni pot fi etichetate drept «bune» sau «rele». Și în al doilea rând – iar aceasta este mult mai important – mă refer la obiceiul de a se identifica pe sine însuși cu o națiune sau cu altă entitate, așezând-o deasupra binelui și răului și nerecunoscând altă datorie decât aceea de a-i promova interesele.” Contemporanii noștri care se consideră patrioți și, implicit, buni, condamnându-i pe naționaliștii cei răi, nu se recunosc, evident, în această descriere care-i socotește naționaliști (să nu uităm: în lipsa altui termen mai adecvat, spune Orwell) pe cei care pun un interes străin propriei persoane deasupra a tot și a toate.
Oricât de baritonal și de răsunător ar fi fost glasul lui George Orwell, el nu și-ar fi prelungit ecoul până în zilele noastre dacă, cel puțin în zona aceasta a Europei, peste el nu s-ar fi suprapus sunetul brutal și bubuitor al corului ideologilor marxist-leniniști. Astfel, în același an, 1945, în care apăreau în Marea Britanie „Notele despre naționalism” ale lui Orwell, la București, Editura Partidului Comunist Român scotea, în traducere românească, o broșură a unui oarecare N. Baltiiski, intitulată „Despre patriotism”. După ce se plânge că ideologia comunistă, prin internaționalismul ei, era percepută ca fiind opusă patriotismului, gânditorul sovietic lovește cu toiagul ideologic și desparte apele: „Unii dușmani ai celor ce muncesc confundă patriotismul și naționalismul burghez și reproșează comuniștilor, ca și tuturor partizanilor sinceri ai democrației duplicitatea imaginară a poziției lor patriotice, prin faptul că ei nu-și pun națiunea lor «deasupra tuturor celorlalte»”. Ce învățăm din fraza aceasta? Că patriotismul și internaționalismul, fiind proletare, sunt bune, pe când naționalismul, fiind burghez, este rău. Și că printre partizanii democrației se numără comuniștii.
Fiind burghez, prin urmare abominabil, naționalismul nu poate avea pentru comuniști, așa cum are pentru neonaționaliștii (în sens orwellian) din zilele noastre, nici măcar meritul istoric de a fi contribuit la nașterea națiunilor. Cu intransigență proletară, Baltiiski transformă, în final, naționalismul în patriotism: „În istorie nu a existat nici o mișcare patriotică care să fi avut ca scop un atentat împotriva egalității de drepturi și libertății vreunei națiuni străine. Toate marile mișcări patriotice din secolele al 18-lea și al 19-lea au urmărit eliberarea propriei lor țări de sub dependența străină, sau respingerea unei invazii străine…”
Morala acestei prea scurte treceri în revistă a poziției față de naționalism și patriotism se impune de la sine: marile spirite (pe filiera: George Orwell, N. Baltiiski și, mai presus de ei, propovăduitorii contemporani ai democrației și toleranței) se întâlnesc în exaltarea patriotismului și condamnarea naționalismului.