Privită din perspectiva și cu mintea românului din primii ani ai mileniului trei, o carte poștală color din anii 70, scoasă in tiraje de masă de Editura Meridiane la prețul de 1.50 lei, care infățișează niște coșuri de fabrică ce fumegă de zor asupra unui cartier nou-nouț de blocuri din imediata vecinătate a acestuia, este o oroare. Nu doar ecologică, ci și imaginea unei promiscuități sociale fără margini.
Pe atunci insă, același peisaj era motiv de mândrie națională și argument de propagandă comunistă: “Uite to’a’rșu’ (“dom’le” era un apelativ interzis a fi folosit de români potrivit Legii votate de Marea Adunare Națională la 28 octombrie 1977) ce-am făcut noi, comuniștii, in țara noastră! Fabrici in care să lucreze muncitorii, nimeni nu șomează ca in Occident și blocuri curate și frumoase, in care să stea clasa muncitoare, nu bidonviluri mizerabile, cum e la marginea orașelor lor”. In timpul in care era rostită această demonstrație, zidurile din secolul XIV ale castelului lui Iancu de Hunedoara se innegreau de zor sub fumul neincetat al combinatului…
Cine ar fi indrăznit să spună in anii 70 sau 80 că ceea ce se intâmpla la Copșa Mică era un cumplit genocid ecologic? Muncitorii-muncitori sau țăranii muncitori fără prea multă carte erau mulțumiți că măcar aveau de lucru și o bucată de pâine cu brânză pe masă. Chiar dacă pâinea era cam negricioasă iar brânza cenușie, la fel cum era și cearșaful pe care dormeau și viața pe care o trăiau. Totul era de un cenușiu murdar, găinile și porcii din curțile caselor țărănești din orașul până ieri sat, la fel ca și macrameurile din apartamentele pipernicite din blocurile stas de patru etaje, aglomerate in jurul fabricii.
Dimensiunile strivitor de meschine ale apartamentelor de bloc, cu pereții lor subțiri (astfel incât nici o intimitate să nu mai fie posibilă), uniformitatea exasperantă a impărțirii camerelor, lipsa de aerisire de la baie (oricum pentru mulți dintre proaspeții locatari orășenizați fusese o dificultate psihologică majoră să-și facă nevoile sub același acoperiș sub care dormeau, după ce o viață intreagă și le rezolvaseră in fundul curții), toate acestea erau menite să inăbușe in fașă orice tresărire a personalității umane, să inhibe orice ridicare a capului, să reprime o perspectivă asupra dorințelor fiecăruia, să permanetizeze senzația de supraveghere invizibilă a vieții private și, in final, să asigure o muncă și o supunere oarbă a clasei muncitoare ce mergea cu repartiție de la stat in paradisul socialist. Ceea ce mulți au păstrat in memorie din acei ani au fost nu mizeriile și privațiunile care intraseră in firescul cotidian, ci faptul că intreținerea și chiria la bloc erau simbolice și că nu existau șomeri.
Un deceniu inainte de declanșarea proiectului ceaușist de distrugere fizică a satului românesc, țăranul era trecut direct in uitare, la Muzeul Satului, acolo unde se făceau poze, tot pentru cărți poștale, in costume folclorice de operetă. Totul se petrecea in mod legal și planificat, in octombrie 1974 fiind votată de către Marea Adunare Națională Legea privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale.
Blocurile de locuințe sau de hotel perfect aliniate, la fel ca și fabricile, combinatul, uzina sau barajul au devenit subiectele centrale ale peisajului românesc din anii 70-80, dat fiind că ele reprezentau dovada progresului și a “mărețelor realizări din Epoca de Aur”. Plajele de la Eforie Nord, Mangalia sau Saturn din cărțile poștale de pe Litoral deveneau doar un pretext pentru a infățișa noile hoteluri-bloc ridicate pe faleze; oamenii apăreau și ei pe undeva, mici și inghesuiți. Lacul Bicaz era doar fundalul pentru reprezentarea in prim-plan a barajului hidrocentralei. Dunărea insăși era doar un element de decor pentru “Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier”, iar din Baia Mare (și nu numai), cel mai semnificativ aspect devenea o mare și cam pustie Piață a Victoriei din fața Sfatului Popular, străjuită, evident, de blocuri nou-nouțe cu magazine la parter. Naturi moarte, fără oameni, dar cu blocuri și uzine.
CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) si doctor (Magna cum Laude) in stiinte militare, a fost ofiter in cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presa scrisa si apoi ca ofiter specialist in operatii psihologice in cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO in Kosovo si Afganistan. A publicat mai multe volume despre propaganda, razboi mediatic si istorie militara in România si Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminica” si revistei “Flacara”.