Galeria noua continua sa se dezvolte ca un spatiu al “imediatului”, un loc care, in proximitatea institutiilor academice, incearca sa prezinte arta de ultim moment, mizand toate cartile pe non-conformismul epatant (pentru care burghezi, ne intrebam?), cu toate riscurile pe care demersul le implica. De data aceasta, expozitia “Maybe Next Time”, a lui Gheorghe Rasovszky, pare a fi cartea castigatoare. Spatiul expozitional se transforma enigmatic in spatiu personal, paralel, care insa reuseste sa inghita cu voracitate privitorul. Fotografie sau video-montaj, strans relationate intr-un dialog (intrebare-raspuns sau afirmatie-replica) construiesc o atmosfera ce, paradoxal (spun paradoxal pentru ca arta postmoderna nu-si gaseste aproape niciodata finalitatea in asa ceva) devine de o intimitate stranie pentru vizitator.
Gheorghe Rasovszky trece cu naturalete de la biograficul parodiat (seria de autoportrete “New songs” aminteste de autoportretele “concatenate” ale lui Andy Warhol): in general, virarea fotografiei in medii cromatice diverse este solutia pe care artistul o gaseste si o aplica in mod constant. Asa este si seria “Dogs”, unde simpaticul catel trece prin experiente cromatice absolut stresante pentru el (presupunem, privindu-i mutra deranjata si oarecum resemnata). In “Fake” (video), camera urmareste cu indiscretie trecatori pe care-i urmareste, pentru a-i colora apoi, creind un rezultat de nerecunoscut (intr-un mediu cunoscut). Regasim aici vechea “insolitare” a formalistilor rusi…
Seria fotografica “Noul Pantelimon”, realizata in targul cu acelasi nume, apeleaza la aceasI solutie, unica diferenta fiind aici si varietatea cadrelor: colorarea fotografiilor transforma atmosfera balcanica a anilor 2000 – cetatenii de diverse origini, care mai de care mai nobile, vanzand robineti – intr-una atemporala, de targ spatial (robinetii contribuie la dusul rece pe care privitorul trebuie sa-l faca). Imaginile bird’s-eye-view te impun intr-o postura demiurgica, au ceva din privirea larga a romancierului realist care percepe totalitatea campului de batalie, reusind sa se mute dintr-o tabara in alta (romancier realist sau, intr-o alta paradigma, de reconstituire, a celui postmodern, cum ar fi cazul lui Patrick Rambaud, care descrie batalia lui Napoleon cu o omniscienta jucata).
Expozitia lui Gheorghe Rasovsky lasa senzatia participarii la un scenariu bine lucrat: treci prin experiente bine testate in laborator si oferi unui Minister al Adevarului satisfactia reactiilor tale programate.
Iesi din Galeria Noua cu sentimentul puternic al participarii tale la Noua Arta: senzatia e frustranta, nu ai nici satisfactia implicarii tale intr-un proces de descifrare, nici pe cea a contemplatiei. Ochiul tau e dresat, imblanzit, apoi socat, esti bombardat cu sunete, imagini, culori. Acea intimitate stranie despre care vorbeam poate fi una a carcerei sau, mai exact, cea finala, a cosciugului. Daca, asa cum spuneau psihanalistii, arta era “actiune refulata”, noua arta pare a fi, din ce in ce mai mult, “arta refulata”.