Devine tot mai probabil ca referendumul din 29 iulie să fie invalidat ca urmare a prezenței la vot insuficiente, chiar dacă este îndoielnic să ai 18,3 milioane de români pe listele electorale permanente, deci oameni de peste 18 ani, când la recensământ populația stabilă a fost evaluată, preliminar, la 19,0 milioane.
Subminată însă chiar din inima organizării referendumului – de la Ministerul de Interne – coaliția nu a putut întruni cvorumul. Acum, povara celor 7,5 milioane de voturi pentru este practic pe liderii USL care i-au chemat la urne pe oameni și de la care a plecat toată această tevatură. Nu era cazul și a fost o construcție aproape de limita legală convocarea unui referendum pentru demiterea președintelui, dar mare diferență față de referendumul impus de președintele suspendat pentru alegerile din 2009 pentru a avea un plus la voturile proprii, de a lichida turul II la alegerile locale sau de încercarea de a comasa alegerile parlamentare cu cele locale nu este. Întrebarea acum însă este: bun, ne reîntoarcem – cu unii dintre combatanți căzuți, cu alții încă în picioare – la starea iunie 2012.
Și ce se rezolvă? Ce plan avem de mers mai departe? S-au consumat tensiunile din societate și economie care au izbucnit în stradă în ianuarie 2012 și de la care a plecat totul – și aiuritoarea schimbare a premierului Boc când trenurile erau blocate sub nămeți, și cea a premierului Ungureanu, și obsesia USL-ului de a scăpa de președinte în orice condiții, când grijile noului guvern trebuia să fie fondurile europene, infrastructura și seceta? Adică, altfel spus: mai are benzină președintele suspendat aflat de opt ani la putere pentru a oferi soluții de administrare a țării pentru încă doi ani? Că oamenii pe care i-a mandatat până acum să conducă țara s-au împiedicat singuri, și-au epuizat soluțiile.
Au capotat guvernările sale ca un motor rămas în pană, care se oprește singur în câmp. Patru lucruri avea de făcut guvernul Boc după ianuarie 2009, când a venit criza și a trebuit să împrumutăm peste noapte jumătate din bugetul țării deși datoria publică era la doar 22% din PIB: restructurarea aparatului bugetar lăbărțat sub guvernul Tăriceanu, accelerarea absorbției fondurilor europene, investițiile în infrastructură și administrarea competentă a companiilor de stat. Restructurarea aparatului bugetar, care trebuia să determine o scădere a cheltuielilor bugetare, nu a făcut-o, ci a dat întâi zile libere fără plată, apoi a majorat TVA într-o noapte și a tăiat salariile otova. Reducerea numărului de bugetari a făcut-o prin pensionări, neavând niciun plan de debirocratizare și eficientizare a a administrației. Absorbția mai bună a fondurilor europene – ratată ca urmare a lipsei unui sistem de selecție transparent, prin concurs, a personalului din autoritățile de management. Investițiile în infrastructură? 30 milioane de euro în trei ani cu rezultat un singur bazin de înot funcționabil, cinci ani pentru 60 km de autostradă la șes, care au costat 500 de milioane de euro, între București și Ploiești. Milioane de euro decontate în avans pentru săli de sport pe terenuri unde nu a fost bătut un țăruș. Iar la companiile de stat a fost jale.
Toate declarațiile privind managementul privat din ultimul an au fost doar “joc de gleznă”. Tarom a acumulat pierderi de 200 milioane de euro din 2009 până în prezent, iar Hidroelectrica și-a prelungit contractele directe chiar sub mandatul lui Adriean Videanu la Ministerul Economiei. (Apropo, dl. Videanu “a asmuțit” ieri procurorii asupra funcționarilor care ar trebui să verifice erorile de pe listele electorale permanente; nu mai bine îi îndemna să se ocupe și de cei care au semnat contractele directe care au adus pagube de cel puțin un miliard de euro pentru Hidroelectrica?) Ce face însă noua putere? În loc să ia aceste teme – restructurare administrativă, fonduri europene, eficientizarea investițiilor în infrastructură și administrare competentă a firmelor de stat, să acționeze și să prezinte rezultate sau măcar să scoată la suprafață modul cum au fost aruncați banii în acești ani, se aruncă în aventura suspendării președintelui înainte de finalizarea mandatului dat în alegeri. Numai de asta nu avea nevoie România în plină secetă. După toată această desfășurare a evenimentelor, oamenii sunt epuizați.
Mai au vreun scenariu prin care într-adevăr să schimbe ceva, să poate îndrepta România pe un alt parcurs, să poată pune măsuri concrete pe masă? Pentru că cine crede că dacă o țară este la mâna străinilor pentru orice acțiune – fie aceasta legislația fiscală, reforma spitalelor, din energie sau cea funciară – se dezvoltă, greșește. România nu știa în octombrie 2008 că în trei luni se va împrumuta cu 20 miliarde de euro de la FMI. Acum este al doilea acord, iar după toate probabilitățile va fi încă unul în primăvara lui 2013 pentru cel puțin un an și jumătate. 2009-2015 înseamnă șapte ani de ghidaj dus până la câte paturi de spitale trebuie să desființăm și câte garnituri de metrou să circule pe minut la șapte dimineața. Mulți ani de dependență, care vor costa scump. Vom mai ști să mergem drept pe stradă după atâția ani de “lesă”?
Dacă oamenii lui Ponta nici măcar nu știu să caute argumente la Statistică pe care să le folosească în disputa în care au intrat, să ceară, spre exemplu, persoanele de peste 18 ani în iulie 2010, de când sunt ultimele date valabile, care arată doar un număr de 17,4 milioane. Cum să te gândești atunci că sunt în stare să îi ofere date, argumente pentru a pune pe masa FMI strategii care să scoată România din mediocritatea unei creșteri economice de 0,5%-1%, relansare de care are nevoie ca de aer?
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.