Aniversarea a 80 de ani de la infiintarea in Romania a primelor sindicate ale artelor frumoase si a 50 de ani de la recunoasterea juridica a Uniunii Artistilor Plastici din Romania fac din 2001 un an de rascruce pentru breasla plasticienilor, fapt care ne-a starnit la o discutie cu Alexandru Ghildus, presedintele UAPR.
– Anul 2001 este unul de bilant, asa ca prima intrebare pe care tin sa v-o adresez este: merge UAP-ul mai bine acum?
– Daca ne raportam la perioada de dinainte de aâ¬â¢90, in ce-l priveste pe artist aâ¬â conditiile de trai, de creatie, posibilitatile de comercializare a operei aâ¬â, acesta o duce mai prost. Daca ne referim insa la continutul creatiei sale, este clar ca artistul beneficiaza de o mai mare libertate. Aceasta libertate a avut-o insa si inainte. Existau, desigur, anumite constrangeri. Comunistii voiau sa-l stie izolat si atunci practicau o sumedenie de constrangeri. Chiar si asa insa, artistul beneficia de diverse facilitati pentru a crea. Neputand iesi in public, era nevoit sa faca si altceva, iar universul lui artistic putea fi cunoscut doar in atelierul de creatie, foarte rar in afara. Lucrul acesta s-a perpetuat si artistul continua si astazi sa iasa foarte rar la rampa.
– Care sunt sansele plasticianului tanar de a se impune in peisajul artistic actual?
– Artistul tanar este mult mai degajat si iese fara retineri in afara atelierului aâ¬â daca putem discuta de atelier in cazul sau. Asta este o problema dureroasa: in Bucuresti, la 2.100 de artisti cati exista in momentul de fata, fara sa-i luam in considerare pe cei nou intrati, nu sunt decat 380 de ateliere. Va imaginati asadar ca tinerii nu au acces la ele. Aceasta situatie i-a obligat, nu de putine ori, sa-si expuna lucrarile chiar pe strada sau sa gaseasca alte modalitati de exprimare decat sa se izoleze intr-un atelier de creatie. Noi am incercat sa le oferim sanse de a iesi in public si chiar le-am dat pe mana o galerie a UAP extrem de importanta – Galeria Eforie aâ¬â, unde se pot exprima liber, uneori mult prea lejer. Nu e vorba de o cenzura pe care Uniunea ar trebui sa o impuna, ci de o atitudine pe care ar trebui s-o aiba vizavi de promovarea creatiei artistice. Oricum, noi am discutat cu colectivul tinerilor care se ocupa de acest aâ¬oAtelier 35aâ¬? si ei ne-au prezentat un program. Ideea este sa-i atragem si pe colegii nostri din provincie sa vina aici, sa cream o miscare la nivelul intregii tari si sa revigoram ideea de Atelier 35. Deci nu i-am izolat. Artistii tineri beneficiaza de Galeria Eforie, care este numai a lor, dar au acces si la celelalte sali ale Uniunii, cu expozitii de grup sau cu expozitii personale.
– Uniunea Artistilor Plastici era foarte bogata la inceputul anilor aâ¬~90. Ce s-a intamplat ulterior?
– Voi incerca doar sa relatez niste situatii, fara sa acuz pe cineva. Am parcurs cu totii in aceasta perioada mai multe etape. Pana in 1990, artistul plastic a trait intr-un sistem capitalist integrat unuia socialist. Prin intermediul galeriilor pe care le detineam, aveam un comert propriu in care nu se baga nimeni. Galeriile Fondului Plastic erau frecventate de toti cei care voiau sa se imbrace bine, sa se incalte bine, sa-si cumpere bijuterii si sa aiba obiecte de arta acasa. Detineam sali de expozitii (pe care le avem si astazi, desigur), dar beneficiam si de o fabrica proprie aâ¬â Combinatul Fondului Plastic. Pe urma, artisti plastici de valoare au fost implicati in mari lucrari aâ¬â arta monumentala sau constructii (cum ar fi Casa Poporului sau Muzeul Militar Central). Deci anul 1990 ne-a gasit cu un fond banesc substantial, pe care nu am stiut sa-l gestionam corespunzator. Daca vreti, prima vina, sa zic asa, este ca noi eram la vremea aceea 2000 de artisti stapani ai acestei situatii extraordinare, acum suntem 4000 de artisti stapani ai unei alte situatii, dar in cadrul aceleiasi uniuni. Iar cand spun stapan, nu spun actionar, nu spun responsabil, spun stapan pur si simplu. Numai ca faptul ca ne-am considerat cu totii stapani peste orice din aceasta institutie, insa, de fapt, pe nimic (nici unul nu stie cat de stapan e – unul e mai stapan decat celalalt) a condus la anumite balbaieli in luarea unor decizii. Fiindca dupa aâ¬~89 aveam atat de multi bani, incat puteam sa cumparam patru, cinci blocuri in Bucuresti si sa facem ateliere de creatie si sali de expozitie. Nu exagerez cu nimic.
– De ce nu s-au realizat toate aceste proiecte?
– Pentru ca nu s-a putut lua o decizie sau nu au fost suficient de tari cei care puteau s-o faca, desi propuneri au existat. Am avut si teren afectat, undeva prin zona Tei, unde ar fi trebuit construite ateliere de creatie si case de locuit, cu un spatiu corespunzator. Mai aveam un teren, atribuit UAP chiar in spatele Casei Scanteii, pentru un centru cultural, cu ateliere si un Institut de Arta. In aâ¬â¢90, proiectul era intr-o faza avansata. Dar, cum spuneam, nu a existat forta care sa dirijeze aceste fonduri si, incet, incet, banii s-au pierdut. Uniunea – care acorda inainte de aâ¬â¢89 ajutoare permanente de creatie la nivelul unui salariu mare pentru acea vreme si sustinea, prin compensari, pensiile artistilor (ele ajungeau la 4.000 si chiar la 6.000 lei) – a pierdut trenul in aâ¬â¢90.
– S-a vorbit in ultimii ani de lipsa unei solidaritati reale intre membrii UAP.
– Artistii au trecut intotdeauna impreuna peste nenumarate dificultati. Au fost foarte multe discutii vizavi de contributia creatorului, de ce este important sa faci in momentul in care devii membru al Uniunii: sa vinzi prin sistemul de galerii, sa expui, sau sa creezi in atelierul tau si sa nu vinzi? Nimeni nu a gasit un raspuns acestor probleme, pentru ca exista pentru fiecare dintre directiile prezentate un numar de sustinatori si fiecare isi apara, firesc, propriul mod de a fi si a actiona. Unul simte ca nu poate sa vanda si sta in atelier, altul, care este un bun comerciant, vinde. Prin urmare, nu poti sa trasezi o directie si sa spui ca Uniunea va merge numai cu cei care vand sau numai cu cei care expun. Ar fi o aberatie. Trebuie sa convietuim si sa ne adaptam. Ceea ce am si inceput sa facem in ultima vreme.
– Care este prima urgenta pentru dumneavoastra?
– Intai de toate, luptam pentru revenirea la asa-numita Lege Ralea din anii aâ¬~40, o lege exceptionala, care punea accentul pe calitatea creatiei artistice si nu pe cantitatea vanduta. Adica artisul plastic era un creator de valori de patrimoniu si nu un producator de bunuri de consum. Este de fapt legea care ne lipseste, actul normativ care defineste statutul artistului.
Acest material pare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar