„De la început îi doresc Ziarului Financiar la mulți ani și, cum a spus și Cristi (Hostiuc, directorul editorial al ZF – n.red.), 100 de ani de acum înainte. Mai vreau să îmi îngăduiți să îi mulțumesc călduros domnului Camdessus pentru că este împreună cu noi la această reuniune ocazionată de împlinirea a 15 ani de când avem un prestigios jurnal cotidian, economic și financiar.
Timpul, spun eu, coincide fericit cu o perioadă tumultuoasă, dar în general benefică în istoria României. Acum îmi dau seama cât de repede au trecut cei 15 ani. M-am uitat la imagini, în noiembrie 1998, și, într-adevăr, în holul de marmură al Băncii Naționale, am găzduit lansarea Ziarului Financiar. Am considerat un fapt firesc ca o instituție fundamentală a statului, cum este cea pe care o reprezint, să găzduiască lansarea unui cotidian financiar și economic. Nu primul din România postcomunistă, dar primul de adâncă specialitate și, în orice caz, primul care a rezistat cu brio și a trecut peste multe perioade de încercări.
Atunci și acum
Am spus atunci, repet acum, că sistemul bancar nu poate să funcționeze mai bine decât într-un climat dominat de un minim de cultură economică și financiară. Aș adăuga astăzi, după 15 ani, că prin legătura strânsă cu mass-media, inclusiv cu Ziarul Financiar, noi, la Banca Națională, ne străduim să dezvoltăm la nivelul publicului larg cultul pentru legitățile economice, pentru rigoarea financiară și pentru rigoarea bancară. O facem din interes propriu, pentru că o politică monetară corectă este propagată mai ușor într-un mediu economic unde avem un minim de cultură economică și financiară.
Cristian Hostiuc mi-a sugerat să spun câteva lucruri despre economia României, uitându-mă în viitor, la următorii 5 ani. Vă promit că așa voi face, dar pentru că suntem la o gală a Ziarului Financiar, și pentru că suntem și în prezența domnului Camdessus, o să mă uit puțin și în trecut, să încerc să scot câteva lecții.
O predicție ce nu s-a validat
În primul rând aș sublinia o remarcabilă coincidență. Anul lansării Ziarului Financiar, 1998, a fost și anul unui eveniment înregistrat la Banca Națională și în sistemul bancar. Aș spune că a fost un eveniment pentru toată viața României. La 1 februarie 1998, dacă vă mai aduceți aminte, dacă nu, vă aduc eu aminte, a avut loc trecerea la convertibilitatea de cont curent a leului. Și atunci, ca și în multe alte ocazii, s-a spus: «E prea devreme, nu vom rezista, se va prăbuși cursul», cum se obișnuiește nu numai în România în asemenea momente decisive. Dacă ne uităm în spate, acesta a fost nu numai un eveniment monetar, dar și unul social, urmat pas cu pas cu perseverență de noi liberalizări, indiferent de guvernele care au urmat, fără reveniri, și subliniez acest lucru, până când, în 2006, înainte de intrarea în UE, întreg contul de capital a fost liberalizat și am putut să vorbim de ceea ce uneori numeam convertibilitate totală a leului. 16 ani, proces care, dacă încercăm să îl comparăm cu ce s-a întâmplat în economiile dezvoltate din Occident, a durat 30-40 de ani. Prin anul 1980 și ceva, în Belgia încă mai erau cursuri duale. Curs comercial și curs financiar. 16 ani, probabil puțin mai lung decât în Polonia.
Grea problemă pentru România
Vă rog să îmi îngăduiți să vă amintesc că în 1998 director general al FMI era domnul Michel Camdessus. Am avut o strânsă colaborare cu dânsul. A fost și este un prieten al României, o spun cu mâna pe inimă. Ne-a ajutat foarte mult. Aveam o mare frică atunci când ne vedeam cu dânsul, că ne cerea să liberalizăm cursul.
Era o temere generală în această țară legată de liberalizarea cursului. Convingerea dânsului, care s-a dovedit corectă, este că într-o țară în care există atât de multe constrângeri, atât de multe presiuni, singurul instrument care te poate autopenaliza dacă nu urmărești politici corecte este cursul de schimb. Uneori aș spune periculos, dar nu există alt instrument care să te mențină în direcția economiei de piață.
De aceea și trecerea la convertibilitatea de cont curent, mai întâi prin liberalizarea cursului, s-a făcut pe întreg anul 1997, împreună cu FMI, și nu a fost lipsită de asperități. S-a liberalizat cursul, am trecut peste acel pas, dar șocul a fost imens. Apoi ne-am ocupat puțin de inflație. Grea problemă pentru România. Vă aduc aminte, în 1997 prețurile de consum au crescut cu peste 150%. Ușor-ușor, și inflația s-a domolit.
Să vedem unde este acum România, după 15 ani de la convertibilitatea de cont curent.
În primul rând, am trecut criza fără restricții valutare. Lucru mare. S-a păstrat în întregime convertibilitatea de cont curent. Cursul este în prezent liber, dar stabil. Este stabil în condiții de piață și o repet, pentru că este un lucru important.
Unde este România după 15 ani
Într-adevăr, avem acum o rezervă imensă a Băncii Naționale, de peste 35 de miliarde de euro, însă în 1998 ne chinuiam să strângem un miliard, un miliard și jumătate, și Fondul, zgârcit, ca de fiecare dată, abia ne dădea câte o tranșă de 100 – 200 de milioane, iar noi spuneam că avem nevoie de mai mult.
Cursul este liber, într-adevăr cu amenințarea mută a acestei rezerve mari a Băncii Naționale, care acoperă mai mult de 70% din toată datoria publică a României, dar este un curs liber.
Cât de important este acest lucru? Vin recent din Argentina. Am ieșit din hotel după ce mi-am lăsat bagajele și la doi pași în fața hotelului am auzit «Change, change» (schimb – n.red.) și mi-am adus aminte cum arăta România în urmă cu 20 ani. Cursul de pe piața neagră e de 10 peso, dacă nu mă înșel, față de 6, cât e cursul oficial. 40% depreciere. Mă întreb, ar mai răbda românii această situație? În Argentina nu există nicio posibilitate să schimbi la cursul oficial pentru călătorii în străinătate. Ar mai putea să accepte în prezent românii să nu aibă la dispoziție oricând valută, euro? Este prima sau a doua monedă pentru noi.
Ce mai constatăm dacă ne uităm la România din prezent?
Inflația este în jur de 2%, după ce a fost poate problema cel mai greu de rezolvat în România postcomunistă. Rata de politică monetară a coborât la 4%. Rata de împrumut a băncilor, pentru multe împrumuturi, tinde să se ducă sub 10%.
Și anticipațiile, care sunt lucruri pe care le uităm mereu, anticipațiile, încrederea publicului într-o rată scăzută a inflației, sunt ridicate, ceea ce permite ca în continuare dobânzile să scadă. În același turneu scurt latino-american, în Brazilia am fost aproape șocat când am aflat că inflația este 10%, cea oficială, și că dobânzile la împrumuturi sunt între 60 și 80%. Mi-am spus: «Ce rău sunt când le cer băncilor să mai scadă dobânzile la împrumu-turi!». Am întrebat un antreprenor cu care stăteam la masă cum explică acest lucru. A spus: «Nu avem încredere. Nu avem încredere că inflația va fi ținută scăzută și că moneda nu se va deprecia din nou».
România de astăzi
Subliniez acest lucru pentru a spune cât de importante sunt încrederea și evitarea oricărei reveniri. Oricare deraiaj de la o inflație scăzută adâncește neîncrederea. Corecția devine din ce în ce mai dificilă.
Ce mai vedem la România în prezent: avem un deficit de cont curent de numai 2% din PIB. Spun numai 2% pentru că din momentul în care am fost numit guvernator, aceasta a fost problema permanentă a României.
După 10 ani de represiune economică, ultimii 10 ani ai comunismului, în care s-a exportat tot și s-au strâns importurile, a fost acea implozie. Se importa masiv, se exporta puțin. Am depășit situația deficitului comercial? Nu cred, și poate că nici nu ar fi bine.
Cu un deficit de cont curent de 2% cred că putem vorbi de o mare sustenabilitate a viitorului creșterii economice în România. Aveam 14% în 2007. Cred că a fost corecția cea mai mare pe care am văzut-o în cei peste 20 de ani de când sunt în funcție. Aproape 12% din PIB corecție de cont curent în trei ani. S-au mai făcut și alte corecții, în ’96 – ’98, de 3 – 4%, dar 12% nu am mai văzut niciodată. Și deficitul fiscal este în prezent sub 3%, față de 9%, cât era în 2009, când criza a izbucnit și mărimea deficitului structural nu se vedea. S-a făcut o corecție pe care în 2008 o prevedeam, când am vorbit în fața dumneavoastră. Vorbeam despre ajustare. Lumea ar fi vrut să vorbesc despre criză, dar pentru mine, criza este un cuvânt mult prea general. Și un guvernator vorbește greu despre criză, dar despre o ajustare masivă am vorbit atunci. Iar datoria publică a rămas sub 40%, cu toate că s-a dublat în această perioadă.
Sunt acestea cifre goale? Nu. Știți cum se împrumută în prezent România? Cu costuri mult mai scăzute decât Italia, Spania și alte țări din zona euro. Stabilitatea macroeconomică, stabilitatea prețurilor, stabilitatea financiară nu sunt vorbe în vânt. Reducerea deficitului fiscal, chiar dacă este dureroasă, nu este o vorbă în vânt. Haide să vorbim sincer, 2% din PIB deficit bugetar este o cifră mică.
Cine a făcut datoriile
Sunt puțin contra curentului de opinie care tot timpul vorbește de deficite mai mari, pentru că e nevoie de bani, întrucât după atâția ani de experiență am văzut și partea cealaltă. Aceleași persoane care cer deficite mai mari întreabă cine a făcut datoriile, cine le-a creat. Și apoi, ce înseamnă să ai creștere economică cu deficit mai mic? Este rău dacă în loc să îți faci o casă cu 200 de lei, o faci cu numai 100 de lei sau 100 de unități? Cu bani mulți se poate construi orice. Arta este să faci ceva cu bani mai puțini, cu costuri cât mai scăzute, dacă vrei să trăiești mai bine.
În consecință, ce ne lipsește? Ceva răbdare? Nu, nu e vorba de răbdare. Categoric, ne lipsește o creștere economică mai ridicată, la potențial, de 4 – 5%. Dar problema pe care o ridic este următoarea: dacă putem să avem această creștere fără să stricăm celelalte echilibre. Aici este problema României în următorii cinci ani. Să stricăm macrostabilitatea doar pentru a avea o creștere economică de 5% nu mi se pare deloc o opțiune fericită. Mi-am făcut această dezvoltare pentru că l-am citit pe tânărul meu coleg, Cristi Hostiuc, care a scris un editorial în ziarul acesta, în așteptarea domnului Michel Camdessus. Cristian Hostiuc (directorul editorial al ZF) a spus: «Să fie scris în Constituția României: Guvernele care nu asigură 5% creștere economică să își dea imediat demisia». Foarte frumos ce spune el. Și are dreptate. Dar aș vrea, Cristi, să adaugi ce am spus înainte, «fără să strice ce s-a atins», pentru că a reveni la macrostabilitate e un lucru foarte greu, ține foarte mult timp. Uitați, în Brazilia, cu inflația de 10%, dobânzile de încă 70%, pentru că nu au încredere. Aș spune eu o mică răutate: faptul că nu reușim să trecem de 2% creștere economică în prezent este și pentru că trebuie să facem niște corecții mari. Pentru că am avut o creștere care nu a fost în întregime sănătoasă în trecut. Să ne mai gândim la acest lucru. Mai am un sfat pentru tânărul meu coleg, Cristian Hostiuc, și anume că el s-ar putea uita la câteva constituții din lume, să vadă dacă există vreo țară unde este o asemenea prevedere. Eu, cel puțin, nu știu. Dar știu țări unde există prevederea să nu ai o datorie publică mai mare de o anumită cifră, sau să nu te arunci în deficite mai mari. Atunci, aceste situații le va comenta el și va răspunde la întrebarea «De ce există o limită a îndatorării și nu există o prevedere constituțională care să oblige la o anumită creștere economică?».
Cristi, nu-ți dau sfaturi, dar vreau să spun că nu știam ce voi vorbi în seara aceasta la Gala Ziarului Financiar. M-ai stimulat foarte mult și acum trebuie să răspund și la întrebările pe care mi le-ai pus.
Dacă nu o să avem noi grijă, o să aibă alții grijă de noi
Cred că vom rămâne la niște indicatori prudenți de macrostabilitate. Dacă nu o să avem noi grijă, o să aibă alții grijă de noi, și trebuie să le mulțumim, chiar dacă, atunci când au grijă de noi, îi mai înjurăm. Dacă e vorba să facem ceva, pentru a avea creștere economică cu 2% deficit bugetar, 2% inflație, 2% deficit de cont curent, păstrarea datoriei publice în limite rezonabile, nu prin îndatorare excesivă, trebuie să facem tot ce putem ca să readucem încrederea.
Spre exemplu, încrederea între clienți și bancheri. Bancherii spun: «Majoritatea clienților noștri sunt decapitalizați». Clienții spun: «Băncile nu ne ajută deloc să ne dezvoltăm, să ne capitalizăm». Unde o fi calea de mijloc? Trebuie să spunem că la Banca Națională îi primim pe ambii. Eu nu sunt rabin aici să dau dreptate la fiecare. Nu e ușor să readuci încrederea. Mixul de politici trebuie să fie mereu echilibrat. Încercăm să compensăm în prezent, noi, de la BNR, printr-o relaxare de politică monetară, fără să schimbăm echilibrele, faptul că au loc concomitent două lucruri care frânează într-adevăr creșterea economică. Deleveragingul, faptul că băncile occidentale, din considerente interne, își restrâng expunerea pe România, și faptul că noi continuăm o consolidare fiscală. Probabil că «is too much», e prea mult. Aici un fine tuning cred că este necesar.
Mai avem un lucru care depinde numai de noi: să absorbim mai bine fondurile comunitare. Avem sume mari acolo. Bineînțeles că orice investitor este binevenit în România, dar haideți să absorbim fondurile comunitare, pentru că ele au roluri esențiale, capitalizează întreprinderile. Majoritatea sunt granturi. Vorbind istoric, acumularea primitivă a capitalului a durat zeci, sute de ani. Cum vrem să capitalizăm niște întreprinderi care au un trecut de numai câțiva ani? Prin ce? Acumulările interne se fac, dar durează foarte mult, or asta poate să fie o soluție, granturile economice. Apoi, putem să avem creștere economică și investiții mari fără să dezechilibrăm bugetul și balanța de plăți.“
A consemnat Ștefan Stan
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 29.11.2013