Mai e cazul sa reamintim ca traducerea e, in fapt, miezul poeziei? Ca sensibilitatea cuvintelor trece prin emotiile celui care le pune in pagina? Poemul original este, privind prin aceasta prisma, o traducere dintr-o limba a fantasmelor, a impalpabilului, intr-o anume limba pamanteana, cu greutatea si limitele ei strict materiale.
In consecinta, orice incercare de a infatisa cititorilor poeme scrise in alta limba de-un poet a carui limba materna a fost cea romana este din capul locului un pariu incitant. Si, daca traducatorul mai e si poet, acest voluma devine o opera de pionierat, arheologica, dar si creator interpretativa.
Sa-l redai pe Celan limbii care i-a bantuit imaginatia la varsta tuturor rasturnarilor, fara sa-i explicitezi crisparea existentiala (volumul ii e dedicat lui Ossip Mandelstam) si fara sa-i diluezi tarcovniceste scrasnitii psalmi ce invoca (potrivit unei subtile viziuni oximoronice careia limba germana i se preteaza) si dumnezeirea, si neantul: iata un tur de forta care nu se vede-n fiecare zi.
Intotdeauna mi s-a parut ca, uzand de oximoron, poetii importanti ai angoasei existentiale reusesc sa surprinda tocmai golul sufletesc, acea lehamite care te cuprinde cand vezi cate iti este dat sa suferi pe-acest Pamant, cand vezi ca bunatatea nu duce la nimic si ca pervertirea este singurul pilon al societatii.
Intre Da si Nu exista intotdeauna un loc secret ca o delta intre fluviu si mare. Nu trebuie sa faci nimic pentru a afla acest loc, el este daruit de inspiratia poetului care, la randul ei, vine din experienta mahnirii si-a ratacirii. Elegiile duineze ale lui Rilke, Poemele umane ale lui Cesar Vallejo, poeziile lui Mandelstam de acolo vin si-ntr-acolo zoresc. Ba chiar textele lui Beckett, indiferent de gen, nu-s straine de aceasta oaza, de aceste zile frumoase (oh, les beaux jours!) intrupandu-se mai ales in imaginatie decat in viata reala.
Ceea ce aduce nou poemul celanian este o anumita indeterminare lingvistico-mitica, un limb ivit ad-hoc din umila invocare a obiectelor si actiunilor cele mai comune.
Autorul nu-i nici povestitor, nici duhovnic, nici propovaduitor. El nu pare ca se adreseaza cuiva anume, ci bolboroseste o litanie pentru un sine insusi, si el nedeterminat.
Noica ar fi zis: Sinea lucrurilor. Si-n aceasta Sine nimic nu este fix, totul curge, se deplaseaza, inlocuind si dislocand, agregand si spulberand, intr-un vartej dureros, extatic totodata.
Vocea poetului incorporeaza toata aceasta vanzoleala si ne-o reda esentializata, in ciclice ecouri venind de la mare distanta, cu serenitatea greu dobandita a unui Iov: “Smulge banul suflarii/ din aerul tau si al copacului.// Atat/ de mult i se/ cere lui,/ cel carat in sus si-n jos de nadejde/ pe-al inimii drum cocosat -/ atat de mult/ la cotitura/ unde da peste sageata painii;/ ii bause propria noapte ca pe un vin,/ vigilie a mizeriei si a/ regilor.// Mainile nu veneau cu el, vegheau,/ nu venea norocul adancit/ in asternutul ochiului?/ Nu venea trestia cantatoare/ de martie ca omul cu gene lungi, datatoare de lumina/ atunci, din departe?/ Porumbelul postas iesise din rand,/ i se putea descifra inelul? (Toti/ norii astia in jurul lui – erau citeti.)/ Stolul suferea? Intelegea,/ si-si lua zborul cand intarzia sa mai vina? (…) Chiorasul, maimuta-vers, bot-strambul/ mimau ce-au trait. Domnul/ in fata multimii a venit,/ infasurat intr-o lozinca. A tras/ in poza un/ suvenir. Autodeclansatorul/ ai fost/ tu.// Cat prie-/ tesug. Dar iarasi,/ acolo unde trebuie s-ajungi, acel/ perfect/ cristal” (La contrescarpe).
La Celan, transparenta cristalului e doar o masca pentru obscurul, bajbaitorul sange de nimeni vazut atata timp cat e viu.
Paul Celan, Trandafirul nimanui, traducere de Nora Iuga, Editura Est, 2007, editie. bilingva, 200 pag.