Inaugurăm în acest număr al ZD o nouă rubrică. Ea va cuprinde documente, reportaje, relatări, eseuri despre lumea de azi, cu toate bizareriile, extremele, anomaliile ei, dar și cu plajele ei de normalitate, văzute din perspective umane diverse. În acest prim episod, vă prezentăm fragmente dintr-o carte care a emoționat și a zguduit din temelii lumea musulmană și pe cea occidentală.

Ayaan Hirsi Ali a fost numită de către Time drept una dintre cele mai influente 100 de personalități din lume. S-a născut în Somalia, fiică a unuia dintre cei mai puternici oponenți ai regimului dictatorial. La vârsta de 8 ani, părăsește Somalia pentru a pleca în exil împreună cu familia în Arabia Saudită, apoi în Etiopia și Kenya. A captat atenția lumii întregi odată cu moartea lui Theo van Gogh, care a fost regizorul filmului Submission (Supunere), al cărui scenariu a fost scris de Ayaan Hirsi Ali.

Criminalul i-a lăsat un mesaj de amenințare pe cadavrul acestuia. De atunci trăiește permanent sub pază. Este scriitoare, activistă pentru apărarea drepturilor femeilor, politician. Ayaan Hirsi Ali este unul dintre cele mai controversate personaje din Europa, o țintă pentru teroriști și o eroină a timpurilor noastre.

Crescută într-o familie nomadă musulmană din Kenya, autoarea a supraviețuit războiului civil, mutilării genitale și bătăilor crunte. A fost educată de către imami în Kenya și Arabia Saudită, care îi spuneau că, dacă nu își acoperă capul, tragedii cumplite se vor abate asupra ei; a fugit din Africa în Europa pentru a scăpa de o căsătorie impusă, a cerut azil politic și și-a început studiile politice și mai apoi lupta pentru dreptul femeilor musulmane și reformarea Islamului. Deși trăiește sub permanentă amenințare, renegată de propriul tată și de întreaga familie, refuză tăcerea.

Necredincioasa este o carte care îți acaparează imaginația, purtându-te într-o lume despre care probabil n-ai fi știut niciodată. Pornind de la povestea ei individuală, Ayaan Hirsi Ali creează o operă de dimensiuni universale; triburi, clanuri, familii, mutilare genitală, căsătorii aranjate, dezumanizare sunt doar câteva dintre problemele pe care ni le aduce la lumină.

Drepturile de traducere a cărții au fost vândute în 36 de țări. A obținut mai multe premii 2004: Prize of Liberty de către Nova Civitas; Freedom Prize of Denmark’s Liberal Party; 2005: Time a socotit-o drept una dintre celemai influente 100 de personalități din lume; Tolerance Prize of Madrid; 2006 a fost votată European of the Year de către Reader’s Digest; Moral Courage Award oferit de American Jewish Committee.

I-am spus tatei că nu mai voiam să fim fete. Nu era corect să nu ni se permită să ieșim împreună cu el și să facem toate lucrurile pe care Mahad putea să le facă. Abeh protesta întotdeauna și cita din Coran: “Paradisul se află sub picioarele mamelor noastre!” Dar când ne coboram privirea, picioarele ei desculțe erau crăpate de la spălatul zilnic al podelelor, iar ale lui Abeh erau încălțate în pantofi scumpi, italieni, din piele. Izbucneam în râs de fiecare dată, pentru că, în orice sens al cuvântului, paradisul nu era la picioarele ei, ci la ale lui. El era important, el salva Somalia, el avea haine frumoase, el putea să iasă ori de câte ori voia. Pe când nouă și ei nu ni se permitea să facem ce vrem.

Separarea era evidentă în toate detaliile fiecărei zile. Dacă voiam să mergem undeva ca o familie, trebuia să luăm autobuze diferite: tata și Mahad în autobuzul bărbaților, eu, mama și Haweya, în cel al femeilor. Tata mormăia de furie la stupizenia acestor lucruri când ne întâlneam din nou, în cele din urmă, la bazar sau la piața de aur. “Asta nu are nimic de-a face cu Islamul!” țipa el. “Asta e de pe vremea ignoranței! Saudiții sunt la fel de proști ca vitele!” De fapt, regula segregării autobuzelor se aplica doar muncitorilor străini. Toți saudiții păreau să fie bogați, iar femeile saudite erau conduse cu mașina de către șoferi în mașinile soților lor.

Când le spuneam oamenilor că voiam să cresc mare ca să fiu ca Abeh al meu, el strălucea și spunea: “Vezi! Copiii vor salva țara!” și mă lua în brațe. Apoi oaspeții – bărbații somalezi care așteptau politicoși ca tata să vină acasă ca să discute cu el – mă priveau toți și râdeau spunând că arătam exact ca tata, cu fruntea rotundă și pomeții înalți. Mai târziu, el mă îmbrățișa și spunea că eu eram singurul lui fiu. Asta îl făcea pe Mahad să mă urască și mai mult.

Uneori, și mama primea vizitatori: alte femei somaleze, Dhul-bahante, ca și ea, care aproape toate lucrau ca menajere în gospodăriile saudite. Pe una dintre ele o chema Obah. Era tânără și frumoasă, mereu îmbrăcată frumos. Unghiile îi erau mereu vopsite cu henna, iar când vorbea, își ridica mâinile în aer, lăsând, spre dezgustul mamei, un iz de fum de țigară. Într-o zi, Obah a trebuit să-i părăsească pe oamenii pentru care lucra, de teama de a nu fi dezonorată; sau poate că fusese dezonorată și de aceea a trebuit să plece.

Mama nu era de acord cu manifestările feminine ale lui Obah și nici cu fumatul. Ea vedea această frivolitate ca pe un păcat. Totuși, a fost de acord să o găzduiască; Obah era din același clan ca și ea și se cuvenea să o adăpostească.

Nouă, copiilor, ne plăcea să o avem pe Obah în casă. Râdea și împrăștia fumul de țigară peste tot și-și purta eșarfa atât de lejer pe cap, încât îi puteai vedea cerceii din aur. Folosea o pudră galbenă și apă pentru a-și păstra pielea moale și netedă. Nu era deloc ca mama noastră, austeră și pretențioasă.

Într-o zi, eu și Mahad am furat câteva țigări de la ea. Le-am fumat și am vomitat. Atunci, mama i-a spus că trebuie să plece. Nu știu unde s-a dus după asta, dar peste câteva luni am aflat de la membrii Dhulbahante că Obah fusese arestată și acuzată de prostituție. Ni s-a spus că a fost închisă, biciuită în public și apoi deportată în Somalia.

Pentru saudiți, simplul fapt că Obah era singură în țara lor era suficient pentru a stabili că este o prostituată; nu mai era nevoie de alte dovezi. Iar pentru regimul lui Siad Barré din Somalia, simplul fapt de a-ți fi părăsit țara și a-ți fi căutat de lucru în afară era suficient pentru a te cataloga drept un disident periculos al regimului.

Când a aflat tata ce s-a întâmplat cu Obah, s-a înfuriat foarte tare. “Ăsta nu e Islam – ăștia sunt saudiții care pervertesc Islamul”, urla el. Tata era musulman, dar îi ura pe judecătorii saudiți și legea saudită; el considera totul barbar, toată civilizația de deșert a Arabiei. Ori de câte ori auzeam de o execuție sau o lapidare, mama zicea mereu: “E legea și voința lui Dumnezeu, cine suntem noi să judecăm?” Dar știam cu toții că saudiții erau cei care câștigau mereu dacă un somalez hotăra să te dea în judecată.

Tata îi disprețuia întru totul pe saudiți. Pe 16 septembrie 1978, a fost o eclipsă de lună în Riyadh. A devenit vizibilă după-amiaza târziu: o umbră întunecată, mișcându-se încet peste fața palidei luni, pe cerul de un albastru întunecat. S-a auzit o bătaie nebunească în ușă. Când am deschis, vecinul ne-a întrebat dacă suntem în siguranță. Spunea că este Ziua Judecății, când Coranul spune că soarele va răsări din vest, și mările se vor revărsa, când toți morții se vor ridica, iar îngerii lui Allah ne vor cântări păcatele și virtutea, trimițându-i pe cei buni în paradis și pe cei răi în iad.

Deși abia se întuneca, chemarea la rugăciune s-a auzit brusc, dar nu din fiecare moschee pe rând, așa cum se întâmpla de obicei, ci toate moscheile urlând deodată, peste tot în oraș. Se auzeau țipete în cartier. Când am privit afară, am văzut oameni care se rugau pe
stradă. Mama ne-a chemat înăuntru și ne-a spus: “Toată lumea
se roagă. Ar trebui să ne rugăm și noi”.

Cerul s-a întunecat. Era un semn! Acum, și mai mulți vecini ne băteau în ușă, cerându-ne să ne căim pentru toate greșelile noastre. Ne spuneau nouă, copiilor, să ne rugăm pentru ei, întrucât rugăciunile copiilor erau ascultate mai repede. Porțile iadului se căscau în fața noastră. Eram toți în panică. În cele din urmă, Abeh a venit acasă, mult după miezul nopții.

– Abeh! am alergat noi la el. E Ziua Judecății! Trebuie să-i ceri mamei să te ierte!

Tata s-a aplecat până a ajuns la înălțimea noastră și ne-a îmbrățișat.

– Dacă mergeți la un saudit și faceți asta, a spus el și a bătut tare din palme în fața noastră, va provoca Ziua Judecății pentru saudiți. Ei sunt oi.

– Deci nu e Ziua Judecății?

– A căzut o umbră peste lună, ne-a explicat el. E normal.
O să treacă.

Abeh a avut dreptate. În Ziua Judecății soarele avea să răsară din vest, dar în dimineața următoare soarele era la locul lui, gras și implacabil, iar sfârșitul lumii nu venise încă.

Casa noastră din Riyadh avea un balcon la etajul superior al aripii destinate femeilor, unde dormeam noi. Era acoperit cu o draperie și un grilaj sofisticat. Puteam să stăm acolo și să privim în stradă fără să fim văzute, și mama făcea uneori lucrul acesta ore în șir. Într-o după-amiază, în timp ce stătea acolo, a zărit doi somalezi îndreptându-se spre casa noastră. Când i-a recunoscut, a scos un sunet înăbușit. Se întâmplase ceva.

Bărbații au bătut la ușă, și mama a spus: “Știu că s-a întâmplat ceva rău. E vorba despre fiul meu?” Ei au spus că da. Fratele meu vitreg, Muhammad, fusese lovit de un camion în Kuweit și murise.

Nu-mi aminteam nimic despre acest frate mai mare al meu, rodul unei căsătorii anterioare a mamei mele cu un alt soț pe care nu-l plăcuse. Mama îmi spusese povești despre Muhammad. Omorâse un scorpion care mă mușcase când eram mică: sigur nu-mi aminteam scorpionul și cum Muhammad mă dusese în casă? Nu-mi aminteam. Muhammad plecase din Mogadiscio când eu aveam doi sau trei ani, pentru a trăi cu tatăl lui în Kuweit.

Dar mama vedea în Muhammad salvatorul ei. Ea zicea mereu: “Când o să crească, Muhammad va veni și mă va salva de la viața asta”. După ce a aflat despre moartea lui, mama s-a dus în camera ei și un nor de tristețe și întuneric a învăluit casa. Femeile
Dhulbahante au venit, au îngrijit-o și ne-au gătit, pentru că mama era
împietrită. Era ca și când ar fi fost în comă, nu plângea, nu striga la noi. Pur și simplu, zăcea acolo, cu inima zdrobită. Toți adulții ne spuneau ca măcar de data aceasta să fim cuminți și, pentru prima dată, așa am fost. Când s-a întors tata din Etiopia, și el a fost bun cu ea. Era plin de afecțiune față de mama, o striga Asha și a ținut-o
de mână până când, în cele din urmă, s-a ridicat din pat.

Abeh s-a hotărât să-și țină întâlnirile politice acasă; astfel putea să petreacă mai mult timp cu noi. Cam între cinci și douăzeci de bărbați veneau la aceste întâlniri și vorbeau și mâncau până la trei sau patru dimineața. Uneori, veneau și soțiile lor și o ajutau pe mama la bucătărie, dar nu erau niciodată destul de bune pentru ea. Avea nevoie de ajutor ca să-i primească pe toți oamenii ăștia, iar eu aveam aproape nouă ani – eram destul de mare ca să pot face treabă în casă.

Aceste întâlniri se țineau aproape în fiecare săptămână. Trebuia să fac curat și să ajut la pregătirea mesei toată după-amiaza, în timp ce Mahad, fiind băiat, se juca în vecini, iar Haweya, fiind prea mică pentru a face treabă, mă necăjea. Era destul de rău, dar ceea ce uram cu adevărat era să spăl vasele după cină, noaptea târziu, grămezi de pahare și farfurii murdare care se înșirau peste tot. Trebuia să mă urc pe o cutie ca să ajung să spăl oalele de gătit. Una dintre ele era atât de adâncă, încât puteam intra în ea ca să o curăț. Îmi amintesc cât de furioasă și nemulțumită mă simțeam și cât îmi era de somn.

Într-o noapte, n-am mai suportat. Eram atât de obosită, încât am făcut teanc o parte din vase și le-am băgat în frigider – pur și simplu, le-am ascuns. Apoi le-am spălat repede pe celelalte cât să pară bucătăria curată. În dimineața următoare, în zori, când tata s-a trezit pentru rugăciune, a deschis frigiderul ca să ia un pahar cu apă rece, și teancul de vase murdare s-a prăbușit pe podea. Zgomotul a fost infernal – a trezit pe toată lumea – și mama s-a repezit în dormitorul meu. M-a tras din pat și m-a pus să spăl vasele înainte să plec la școală.

Am plâns, spunând că nu era corect. A intrat și tata când aproape terminam și mi-a spus: “Nu e corect, dar nu e o idee bună nici să pui vasele murdare în frigider”. Spune-i mamei: “Sunt obosită, o să le termin dimineață”. Tata era bun, însă uneori părea să nu înțeleagă deloc determinarea mamei mele de a inculca obediență și responsabilitate în mine, fiica ei cea mare.

*

Într-o zi, în 1979, tata a venit acasă devreme și a spus că urma să fim deportați. Aveam douăzeci și patru de ore la dispoziție pentru a părăsi țara. Nu am știut niciodată motivul.

În loc să mă duc la școală, a trebuit să împachetăm, în timp ce mama urla la tata cu o furie groaznică. “E numai vina ta”, îi reproșa ea. “Dacă ți-ar fi păsat destul de familia noastră nu s-ar fi întâmplat asta. Îți încredințezi secretele oricui.”

Am plecat la aeroport. Tata a spus că trebuia să luăm primul avion, altfel poliția saudită avea să vină să ne ridice. Avionul zbura spre Etiopia, dar mama a insistat că nu puteam merge într-o țară care nu era musulmană. Singurul alt zbor era către Sudan. Tot drumul, mama s-a uitat în gol la cer.

Când am aterizat în Sudan, nu ni s-a dat voie să intrăm în țară. Am petrecut patru zile în aeroportul din Khartoum. În cele din urmă, ne-am urcat în alt avion, și de data aceasta chiar a fost Etiopia. Cei mai răi necredincioși trăiau acolo, dar nu aveam de ales.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO

Subiecte #Necredincioasa