Necredincioasa (II)/ de Ayaan Hirsi Ali

O carte care a cutremurat și a zguduit din temelii lumea musulmană și pe cea occidentală Ayaan Hirsi Ali a fost numită de către Time drept una dintre cele mai influente 100 de personalități din lume. S-a născut în Somalia, fiică a unuia dintre cei mai puternici oponenți ai regimului dictatorial. La vârsta de 8 ani părăsește Somalia pentru a pleca în exil împreună cu familia în Arabia Saudită, apoi în Etiopia și Kenya. A captat atenția lumii întregi odată cu moartea lui Theo van Gogh, care a fost regizorul filmului Submission (Supunere), al cărui scenariu a fost scris de Ayaan Hirsi Ali.

Criminalul i-a lăsat un mesaj de amenințare pe cadavrul acestuia. De atunci trăiește permanent sub pază. Este scriitoare, activistă pentru apărarea drepturilor femeilor, politician. Ayaan Hirsi Ali este unul dintre cele mai controversate personaje din Europa, o țintă pentru teroriști și o eroină a timpurilor noastre.

Crescută întro familie nomadă musulmană din Kenya, autoarea a supraviețuit războiului civil, mutilării genitale și bătăilor crunte. A fost educată de către imami în Kenya și Arabia Saudită că dacă nu își acoperea capul, tragedii cumplite se abăteau asupra ei, a fugit din Africa în Europa pentru a scăpa de o căsătorie impusă, a cerut azil politic și și-a început studiile politice și mai apoi lupta pentru dreptul femeilor musulmane și reformarea Islamului. Deși trăiește sub permanentă amenințare, renegată de propriul tată și de întreaga familie, refuză tăcerea. O carte care o să-ți acapareze imaginația, purtându-te într-o lume despre care probabil n-ai fi știut niciodată. Pornind de la povestea ei individuală, creează o operă de dimensiuni universale, triburi, clanuri, familii, mutilare genitală, căsătorii aranjate, dezumanizare sunt doar câteva din problemele pe care Ayaan Hirsi Ali ni le aduce la lumină.

Continuăm cu un nou episod.

Orfani și văduve care plâng

În Etiopia, la început, am locuit într-un conac vechi, în inima capitalei. Avea scaune care păreau neobișnuite după o viață de stat pe podea. Erau podele din lemn, un covor persan și, spre surprinderea noastră, chiar și servitori care să gătească și să deretice. Cred că era pentru prima dată când vedeam o grădină cu gard-viu și flori, un iaz și un grădinar.

Cred că acest conac aparținea guvernului etiopian și era folosit pentru a găzdui demnitari străini. Căci în țara asta tatăl meu era un om important. O mașină oficială venea și îl ducea în anumite locuri. Întâlnirile aveau loc în mod constant la parter; bărbați de culoare, grași fumau mult și țipau unul la celălalt, tolăniți în jilțurile din sufragerie.

După acești bărbați, toți exilați somalezi, situația acasă, în Somalia, era în fierbere. Mișcarea de opoziție a tatei, numită SSDF, atrăgea valuri mari de voluntari. Oameni care reușiseră să treacă granița acum nu mai veneau ca să scape, ci să se pregătească de luptă. Erau gata să moară numai ca să se răzbune pe Afwayne. Încă îl mai numeau așa, Siad Barré, Gură Mare, marea gură care-i zdrobea pe oameni.

În 1974, o revoluție a răsturnat monarhia etiopiană, pe împăratul Haile Selassie. Un comitet format din ofițeri de rang inferior și soldați înrolați, cunoscut sub numele de Derg, a preluat conducerea, printre acesta numărându-se și brutalul Mengistu Haile Mariam, care a devenit președinte al Etiopiei. Siad Barré a profitat de acest moment pentru a invada regiunea Ogaden, pe care Etiopia și-o revendica, dar care în mare parte era ocupată de somalezi, din subclanul Ogaden al lui Darod. Comitetul revoluționar etiopian a cerut ajutor sovietic, iar sovieticii, abandonându-l pe Siad Barré, au trimis ajutoare masive etiopienilor. Armata lui Siad Barré a fost nevoită să se retragă. În mod firesc, Etiopia a acordat adăpost și ajutor forțelor care i se opuneau lui Siad Barré, printre care se număra și mișcarea tatălui meu, SSDF.

În 1978, în ziua în care am părăsit Somalia și am plecat în Arabia Saudită, presupusa lovitură de stat împotriva guvernului lui Siad Barré fusese condusă de către ofițeri de armată care erau toți Macherten, ca și tatăl meu. Pentru a-i pedepsi, Siad Barré și-a trimis armata ca să pustiască pământurile Macherten. Trupele lui au ars așezările, le-au violat pe femei și au distrus rezervoarele pe care le construiseră nomazii ca să colecteze apa de ploaie. Mii de oameni au murit de foame și de sete. Guvernul a furat proprietățile Macherten și a numit asta comunism. Cu fiecare atac al lui Siad Barré, și mai mulți voluntari se revărsau peste granița cu Etiopia, căutând să se înroleze forțelor SSDF și să caute răzbunare.

Când familia noastră a ajuns în Etiopia, SSDF era o armată cu o bază de luptători la graniță, într-un loc numit Diridawa. Sediul era un conac chiar în afara capitalei Addis Abeba, în spatele unui zid înalt în vârful căruia erau sticlă și sârmă ghimpată și un gardian la poartă.

Abeh ne-a înscris pe toți trei la școală, unde se preda în amharică. Noi nu vorbeam decât somaleză sau arabă, așa că totul ne-a fost pentru o vreme complet străin. Până să pot comunica, am realizat ceva surprinzător: fetițele de la școala la care mergeam nu erau musulmane. Ele spuneau că sunt Kiristaan, creștine, ceea ce în Arabia Saudită era o insultă hidoasă când ne jucam, însemnând impur. M-am dus uluită la mama, care mi-a confirmat lucrul acesta. Etiopienii erau kufr; până și învelișul sonor al cuvântului era plin de dispreț. Ei obișnuiau să bea alcool și nu se spălau cum se cuvine. Erau dezgustători.

Puteai să vezi diferența de pe stradă. Femeile etiopiene purtau fuste doar până la genunchi și chiar și pantaloni. Fumau țigări, râdeau în public și-i priveau pe bărbați drept în ochi. Copiii erau lăsați să se zbenguie în voie oriunde voiau.

Etiopienii erau, de asemenea, mult mai săraci decât orice alt gen de oameni pe care îi văzusem eu vreodată, chiar mai săraci decât oamenii din Mogadiscio. Familii întregi de leproși – unii dintre ei – copii cu muște peste ochii lor lipicioși și cu membrele lor slabe – ne implorau să le dăm bani în drum spre școală. Era dureros să treci pe lângă ei. Totuși, cel mai mare rău îl reprezentau ochii goi, gri-gălbui ai unui cerșetor orb care stătea pe jos. Mă cutremuram când mă apropiam de colțul acela.

Odată, o femeie care mergea în fața noastră pe stradă în Addis Abeba pur și simplu și-a întins picioarele, ușor îndoite și a urinat sub fusta ei lungă, chiar pe marginea drumului. Fața mamei s-a contorsionat, plină de dezgust. Disprețuia Etiopia. Dar, în ciuda cerșetorilor și a mizeriei, eu o adoram. Oamenii erau cumsecade. Profesoara nu ne pedepsea pe nici unul mai mult decât pe altul. Pentru prima dată, îmi făcusem prieteni. Nu trebuia să mai purtăm eșarfe sau robe lungi; puteam să alergăm și chiar alergam, pentru prima dată de ani de zile. Și nu mai trebuia să spăl rufele sau vasele. Mă simțeam eliberată.

După câteva luni, ne-am mutat în cealaltă parte a orașului, la sediul SSDF, în spatele zidurilor înalte. Nu-mi amintesc nici un fel de anunț: într-o după-amiază, pur și simplu am fost aduși acolo, după școală, de către șoferul lui Abeh. Clădirea asta probabil că fusese odată un hotel mare și splendid, cu scări din marmură, balustrade și coridoare cu covoare care păreau nesfârșite. Am fost cazați în două dormitoare la capătul unui coridor de la parter și aveam o baie și o bucătărioară.

La început, mâncarea ne era adusă de la bucătăriile mari și gătită de bucătarul etiopian. Când tata era acasă, bucătarul trebuia să guste mâncarea în fața noastră ca să se asigure că nu fusese otrăvită. Aveam voie să mergem la bucătărie și să alergăm pe afară, dar, dacă eram prinși în birouri, tata o implora pe mama să aibă mai multă grijă de noi.

Mama a încercat să ne țină înăuntru, dar nu a reușit pentru multă vreme. Toată clădirea a devenit repede spațiul nostru de explorat. Pentru noi, asta era o mare aventură. Adiss e verde și plină de viață – plouă deseori -, iar terenul pe care se afla situat complexul părea imens. Dacă îl sâcâiam pe gardianul de la poartă prea mult, atunci el obișnuia să ne arunce în vechea fântână din piatră de lângă intrare, care era atât de adâncă, încât nu ne puteam cățăra singuri ca să ieșim.

Zeci de oameni în uniforme verzi intrau și ieșeau. Când se îndreptau către graniță, purtau arme. Totuși, cei mai mulți erau în convalescență; fuseseră evacuați de pe front și trimiși la spital, iar acum se refăceau în urma rănilor și amputărilor. Unii dintre răniți erau prietenoși și se jucau cu noi în țărână.

După câteva săptămâni, mama a scos grătarul pentru cărbuni și a început să pregătească ea mâncarea pe pământ, în fața camerelor noastre. Soldații se mișcau încoace și încolo. Unii rămâneau să-l aștepte pe tata să-și termine transmisiunea de seară la Radio Kulmis; aceste programe făceau ca vocea lui să fie recunoscută imediat de o întreagă generație de somalezi aflați în exil. Aveam seri de poezie care ne aminteau de rădăcinile noastre somaleze. Mama gătea chapattis și carne înăbușită cu ierburi, iar bărbații recitau versuri pe care le memoraseră și dădeau replici inteligente. Unul dintre ei era un mare poet modern a cărui operă mama o știa pe de rost, Khalif Sheikh Mohamoud.

Poate e voia Domnului ca acei din clanul Macherten să fie înghițiți ca mierea.

Ca fructele sălbatice pe câmpia Do’aan, cei din clanul Macherten
sunt devorați.

Bărbați înfometați tânjesc să muște cadavrele zăcând.

Orfani care plâng, soții văduve sunt vitregiți de familie.

Oamenii trebuie să accepte că sunt muritori, căci așa cere Allah.

Dar e greu să accepți victoria opresorului asupra cadavrelor
împrăștiate.

În somaleză, rimele bocesc; te bântuie cu tristețea lor.

După astfel de seri, mama se îmbuna vizibil. Ne spunea povești de pe vremea când era micuță: cum privea mari poeți luându-se la întrecere lângă focul din deșert, recitând din ce în ce mai maiestuos până când toți cădeau de acord că descoperiseră un nou poet cu adevărat mare.

Însă majoritatea acestor bărbați fără membre, răniți, din Etiopia, știau că nu erau mari poeți și simțeau că viețile lor se sfârșiseră. Eșecul plutea în aer, nespălați cum eram, duhnind a fum de țigară, lipsiți de odihnă și întru câtva deznădăjduiți. Aproape toți eram nemulțumiți. Se plângeau de Abdellahi Yusuf, liderul SSDF. Spuneau că avea favoriți și că păstra pozițiile înalte pentru rudele din subclanul lui. Aproape toți bărbații care nu erau Macherten plecau din cauza lui Abdellahi Yusuf, iar cei care rămâneau bombăneau întruna împotriva lui.

Abdellahi Yusuf era un Omar Muhamud. Mama ne spunea că cei din clanul Omar Muhamud mereu au crezut că ei trebuie să fie la conducere, dar că mereu stricau lucrurile. Sigur că mama fusese căsătorită cu un Osman Muhamud, de aceea gândea așa. La somalezi totul ține de familie: cei din clanul Osman Muhamud sunt aroganți. Cei din clanul Dhulbahante sunt inflexibili. Cei din clanul Isaq mestecă qat.

Așa stau lucrurile. Eu sunt un Osman Mahamud deoarece, cu treisprezece generații în urmă, am avut un strămoș pe nume Mahamud care a avut un fiu numit Osman. De fapt, Mahamud a avut trei fii – poate mai mulți -, însă doar trei dintre ei au fost destul de puternici ca să-și creeze subclanuri. Osman, cel mai mare dintre ei, era născut să fie războinic, să conducă, de aceea cei din clanul Osman Mahamud sunt atât de aroganți – simt că au prin naștere dreptul înnăscut de a conduce. Isse, cel mai tânăr fiu, era văcar și poet, iar cei din clanul Isse Mahamud, din care este și bunica mea, încă mai fac astfel de lucruri. Omar era fiul mijlociu, un veșnic nemulțumit, de aceea cei din clanul Osman Mahamud nu reușesc niciodată nimic.

Așa umbla vorba. Din cauză că oameni nepotriviți de aflau la conducerea bazei logistice a SSDF, nu erau suficiente arme. Muniția nu sosea la timp. Oameni pe care și noi îi cunoșteam erau omorâți: soldați prietenoși care cu o săptămână în urmă se așezaseră și se jucaseră cu noi fuseseră secerați fără sens. Erau masacre în care sute de oameni erau uciși sau răniți. Astea erau conversațiile pe care le auzea mama în timp ce gătea. Tata își prezenta mereu lupta la modul eroic, dar pentru mama, pe măsură ce asculta, realitatea părea să fie moarte și haos, visul unei Somalii independente și libere se spulbera nefericit sub ochii ei.

Nu prea mai vedeai femei somaleze în clădirea aceea, iar noi eram singurii copii. Toți ceilalți lideri ai armatei din exil își țineau familiile în Kenya, cam la opt sute de kilometri mai la sud, unde trăia o mare comunitate de somalezi. Așa că mama trebuia să ne crească înconjurați doar de bărbați. Și ea ura lucrul ăsta.

Unii dintre bărbați se așteptau să le facă ceai. Mulți dintre ei mestecau qat și lăsau după aceea resturile peste tot. Odată, ne-a prins pe mine și pe Haweya prefacându-ne că bem ceai din ceștile goale, fluturând mucurile de țigări în aer și mestecând frunze de qat. S-a înfuriat. “Nu poți să crești fete într-un loc ca ăsta!” a strigat ea la tatăl meu. “Crezi că vor fi copii la infinit? Cum pot crește fetele într-o baracă, printre bărbați? Ce-i faci familiei noastre?”

Eu și sora mea credeam că era păcat să irosim puținul timp pe care ni-l petreceam cu Abeh cu certuri de genul acesta. Uram să-i aud pe părinții mei certându-se. Deși niciodată, din câte știam eu, nu ridicase mâna asupra mamei, uneori Abeh se înfuria foarte tare. Într-o după-amiază, am văzut sosind o ambulanță, iar tata a intrat ca o furtună în camera noastră. În timpul unei dispute, un bărbat dăduse să-l lovească, ne-a spus el, așa că îl doborâse pe omul acela la pământ și îi rupsese piciorul.

Mama a rămas însărcinată. A pierdut copilul, un băiețel, care s-a născut mort. Preț de câteva săptămâni, a stat în spital și s-a întors foarte tăcută, plină de amărăciune și imprevizibil de ostilă.

După ce am trăit în Etiopia timp de un an, tata a hotărât, în cele din urmă, că mama avea dreptate: trebuia să fim în preajma altor familii. Avea să ne mute în Kenya, unde locuiau majoritatea celorlalte familii de exilați. Mama nu voia să meargă în Kenya, ci într-o țară musulmană. Kenya era o țară de necredincioși. Dar Abeh a fost cel care a luat decizia.

Așa se face că, atunci când am împlinit zece ani, trăisem deja în trei regimuri politice diferite, toate niște eșecuri totale. Statul polițienesc instaurat la Mogadiscio înfometase poporul și îl asuprea. Legea islamică din Arabia Saudită îi trata pe jumătate din cetățenii săi ca pe niște animale, fără nici un drept sau recurs, descotorosindu-se de femei fără pic de respect. Și vechea regulă somaleză a clanului care te salva când aveai nevoie de refugiu, atât de ușor se dizolva în suspiciune, conspirație și răzbunare. În anii următori, lupta dintre clanuri avea să se întețească, sfâșiind în cele din urmă Somalia în bucăți și aruncând-o într-unul dintre cele mai distructive războaie civile din Africa.

Sigur că pe atunci nu vedeam lucrurile în felul acesta.

Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura RAO